Rostit în gînd, cuvîntul "erou" nu sună străin. L-am folosit (găsindu-i, destul de dificil, contextul) într-o conversaţie obişnuită - nimeni nu a ridicat din sprîncene la auzul lui, cum s-ar fi întîmplat dacă aş fi pomenit de, să zicem, "tetrapiloctomie". E un cuvînt cît se poate de banal. Pe de altă parte, stînd la o bere cu un prieten, l-am întrebat pe cine ar numi erou sau eroină. Cum adică - erou?, mi-a cerut el lămuriri. Erou, aşa cum îl înţelegi tu. Au urmat cîteva încercări de definire şi, în fine, am primit răspunsul: Cleopatra, rămasă singură în fruntea armatei. Bine, zic, un erou mai recent nu găseşti? Nu. Discuţii similare am avut cu alţi cîţiva prieteni. Eroi sau eroine, de bine, de rău, am mai identificat. Dar eroi personali (numiţi, ca atare, prin alăturarea posesivului) şi, cu atît mai puţin, recenţi, n-am reuşit să găsesc. Prietenii şi cunoscuţii mei au maeştri, modele sau idoli. De eroi duc lipsă. Nici măcar nu folosesc cuvîntul, cu excepţia cazului în care acesta este quasi-omonim cu "personaj" sau "figură legendară". Dacă e să-l definească, sensurile se învîrt în jurul curajului şi al exemplarităţii. Atîta doar că cele două nu se mai leagă ca pe vremuri: în zilele noastre, curajul (cel puţin în sensul lui cît se poate de clasic) nu e neapărat exemplar. Cel care se bate literalmente cu balaurul are şanse să devină "un tip tare" în cazul în care învinge sau "un martir" în cazul în care pierde. Dar în nici unul din cazuri, gestul lui nu devine automat "eroic", adică nu se transformă într-un ideal demn de urmat. Iar dacă cineva devine exemplar, altfel decît prin curaj (repet - în sensul clasic), el devine model, maestru sau idol, fără, însă, a fi numit, nici în acest caz, "erou". Între tineri, cuvîntul e, prin urmare, paradoxal: cunoscut de toţi, folosit de puţini, în lipsa persoanei care să întrunească, prin fapta sa, atît calitatea curajului