Iarna - ca o lunga sarbatoare...
Da, asa era in fericita mea copilarie - Iarna. Era o sarbatoare care incepea cam pe la sfarsitul lui noiembrie, cand se pornea ninsoarea. Cazuta peste asfaltul inghetat, zapada nu se topea si nici nu apuca sa se murdareasca, pentru ca stolurile de fulgi - uneori mari cat nuca, alteori cat bobul de sare - se asezau randuri-randuri, pana pe la Sfantul Nicolae. Mie atunci mi se parea - iar mama mea binecuvantata ma incuraja in parerea asta - ca zapada este trimisa anume de Dumnezeu ca sa apere Pamantul de frig, ca sa-i astupe ranile si sa-i ajute pe ursii din paduri sa doarma cat mai bine. Ba chiar sa si sforaie.
In vremea aceea, gospodarii sau maturatorii tocmiti de Primarie maturau zapada asternuta pe trotuare si-o adunau pe marginea drumurilor, in mormane albe, ca niste munti mici si ascutiti, numai buni sa te cateri pe ei si sa te dai de-a dura pana pe sub ferestre, spre disperarea mamelor noastre. Si alepaltonaselor care, adesea, se faceau la repezeala ferfenita. Si tot din zapada asta curata, adunata pe la marginea trotuarelor ori prin curti si prin gradini, tatii nostrii ori bunicii ne construiau niste "derdeluse" strasnice, pe care, haulind de fericire, noi, copiii, cu mic cu mare - dar mai ales cei de-un cot - ne "avantam" cu saniutele noi-noute ori mai vechi, pastrate, bine-bine, in pivnita de-a lungul verilor fierbinti ale Bucurestilor de odinioara... Era o intrecere nemaipomenita! Si de saniute, unele mai "dichisite", cu spatar si "talpite" inconvoiate ca spranceana de greiere, altele mai modeste, "incropite" de "mesterii" din familie. Dar era o intrecere si intre "stiluri" de coborare pe burta, culcat pe spate, de unul singur, ori cate doi, de-a curmezisul ori chiar in picioare, si cate si mai cate! Si mai era si o intrecere de... rezistenta: care putea sa stea mai mult afara, care nu ingheta, care nu racea,
