Ziua cea mai lunga
Pentru cei mai multi dintre noi, primul Craciun ramane o clipa legendara, ingropata in adancul sufletului si aureolata de ceata diafana a melancoliei. Pentru mine, sirul amintirilor debuteaza abrupt, chiar in ziua de 24 decembrie, pe la pranz, cand tata a fost eliberat din inchisoare. Era in 1956, de Ajunul Craciunului. Avusese "norocul" unei detentii relativ scurte, pentru "tainuirea delictului de uneltire impotriva ordinei de drept" si scapase cu ocazia ultimei amnistieri salvatoare din acea perioada. Putin mai tarziu, a inceput un nou val de arestari dupa contrarevolutia din Ungaria vecina. Fara sa am habar de toate acestea, caci inca nu implinisem trei ani pe atunci, eu ma jucam cu un trenulet de lemn in mijlocul sufrageriei, cand am auzit-o pe mama izbucnind in plans. Acele hohote mi-au ramas in memorie pentru totdeauna... M-am trezit luat in brate si strans puternic la piept, desi nu stiam nici macar cine este barbatul tras la fata, slabit si palid, cu ochii in lacrimi. In scurt timp, intreaga familie s-a adunat in jurul nostru. Toti vorbeau aprins, iar eu nu intelegeam mai nimic. In cele din urma, am inceput sa pricep, totusi, ca barbatul care continua sa ma tina in brate era chiar tatal meu si fusese arestat cand aveam doar doua luni. Sub semnul acestei emotii coplesitoare incep amintirile mele, dar inca nu-mi puteam inchipui ce surpriza de proportii ma asteapta tocmai in acel Ajun de Craciun, care avea sa ramana "ziua cea mai lunga" din intreaga mea viata!
Melancolia unei fotografii miscate...
Nici nu se lasase bine intunericul, ca am aflat vestea cea mare: tata si mama hotarasera sa plecam in centru, pentru a vedea "Pomul de iarna", cum se numea pe atunci, instalat in Piata Palatului, unde se amenaja, de cativa ani, un fel de "orasel al copiilor". Am pornit pe jos intr-o plimbare ce mi se parea fara sfars
