"Trăim într-o epocă unică în care, mai mult ca oricînd, oamenii sînt nevoiţi să-şi pună întrebări filozofice: Care este identitatea mea? Ce e realitatea? Cum trăiesc eu acest lucru? Unde se termină natura, unde începe cultura? Este libertatea o iluzie?" - se întreba recent Slavoj Zizek într-un articol apărut în numărul de iarnă (2000/2001) al săptămînalului Time. Pentru cine nu ştie, Zizek este unul dintre cei mai provocatori analişti culturali actuali - cercetător principal la Institutul de Sociologie din Ljubljana şi autor al unor cărţi în care aplică teoriile lui Marx şi Lacan asupra unor subiecte atît de diferite precum cinematograful, pornografia şi dezmembrarea Iugoslaviei; tot Zizek a fost candidat pro-reformist la preşedinţia Sloveniei - dar nu vom găsi în textele lui (inclusiv cel din Time) vreo referire expresă la acest episod anecdotic din biografia sa... Pe Zizek îl interesează altceva, iar faptului că n-a fost ales preşedinte îi datorăm cîteva din cele mai interesante întrebări puse - "de la obraz" - culturii contemporane.

Ipocrizia este baza civilizaţiei Cărţile care atacă problemele aşa-zis importante se vînd bine. Sigur, multe dintre ele sînt simple trăncăneli, dar eu sînt optimist. Oamenii par conştienţi de faptul că avem nevoie să ne redefinim. Însă, cum? Astăzi, oricine îşi poate imagina sfîrşitul lumii, dar nimeni nu poate imagina o altă ordine socială. E ca şi cum ar fi interzis să ne gîndim la aşa ceva. Deşi trăim într-o epocă de aparent liber arbitru, opţiunile noastre sînt adesea destul de oarecare - ca de pildă să alegem între Pepsi şi Coca-Cola. La nivelul opţiunilor sociale fundamentale, nu e nici una. Acum doar 20 de ani, oamenii se puteau gîndi măcar cum ar fi ca lucrurile să fie altfel. Nu cred că democraţia liberală este în mod necesar soluţia definitivă a felului în care va fi organizată societatea în epoca aceasta nouă. În