"Miţule, nu-i nimica; ştii cum

eşti dumneata nevricoasă, unde

am vorbit toată seara de politică,

t-ei fi culcat şi cu faţa-n sus şi ai

visat cine ştie ce." Se făcea că România era prosperă şi tot românul era mulţumit. Avea 'colo o lefşoară, după remuneraţie îndestulătoare, avea o încăpere numai a lui unde era cald şi bine şi mai avea şi încredere. Ăla de ştia carte era respectat şi onorat, iar prostul şedea în banca lui şi asculta de deştept. Numai 'cela care avea ceva de spus şi ştia bine regulile scrisului punea mîna pe condei; toţi ceilalţi gîndeau despre cuvîntul tipărit că e aproape dumnezeiesc. Minciuna fugise de la masa regelui şi politica era ca o artă: numai cei cu chemare se ocupau de ea. Legile erau toate drepte şi poporul credea orbeşte în vorbele judecătorilor. Europa, care era mereu cu ochii pe noi, ne privea cu mîndrie ca pe nişte fii vrednici de aşa mamă. Iar noi ne uitam la ea cu dragoste şi ascultam de poveţele ei care ne făceau numai bine. Care cum avea o problemă, ne întreba pe noi şi noi, cuminţi, dădeam sfaturi cumpătate. Ştiam lungul nasului şi nu ne băgam unde nu ne fierbe oala, dar nici nu lăsam deoparte ceea ce ne privea. Ăla care avea mai mult se gîndea din cînd în cînd la ăla care avea mai puţin. Dărnicia se sărbătoarea în fiecare zi. Ştiam cînd să ne bucurăm şi cînd să ne întristăm. Ştiam ce e mila şi ce e pedeapsa. Nu huleam nici un nume; ştiam doar care sînt numele despre care trebuie să vorbim mereu şi care sînt numele pe care nu trebuie să le mai pomenim niciodată. Ne erau dragi bătrînii şi adoram copiii ca pe soare. La primii ne uitam cu recunoştinţă şi la ceilalţi cu speranţă. Rîdeam de noi înşine cînd trebuia şi ne puneam serios pe treabă cel mai adesea. Ştiam despre toate, glume sau munci, care le sînt limitele. Cuvintele limbii noastre refuzau să iasă din gură cînd erau rostite degeaba şi veneau p