Lectura gînditorilor care domină secolul XX, Nietzsche, Heiddeger, Wittgenstein, Adorno, Benjamin, Simone Weil şi a celor mai importanţi dintre comentatorii lor, Derrida, Vattimo, Deleuze, Granel, Baudrillard, Rorty, ne aminteşte mereu în ce măsură secolul este dominat de avansul imposturii instalate pe un car triumfal: de la construcţiile mincinoase pînă la simulacrele vieţii - fie privată, publică sau politică - totul nu este decît spectacolul vieţii. Cu aceşti gînditori evadăm din literatura consolatoare, din filozofia falselor speranţe, cea care aşa cum zice înţelepciunea populară este "frecţie la un picior de lemn". Dar cum să afirmi, după atîtea rezultate uimitoare ale ştiinţei, că acest secol este cel al imposturii prin excelenţă? Desigur, impostura este dintotdeauna o înfăţişare a minciunii! De la originile filozofiei politice (adică ale eticii), de îndată ce problema bunei guvernări politice se formulează ca atare, cu diversele ei opţiuni secularizate, smulse din ritualitatea lor arhaică, impostura, sub numele de sofism, este denunţată în numele adevărului şi al unor valori superioare: binele şi adevărul duc la frumos. Sofismul, sub diversele sale înfăţişări, traversează toată istoria gîndirii europene: poate fi observat în augustinismul politic, în faza tîrzie a scolasticii, în nominalismul moralist al Luminilor, în realizarea Raţiunii de Stat, în legitimarea dreptului popoarelor şi al naţiunilor, în drepturile omului. Astăzi, privirea este şocată de puterea de a se multiplica a sofismului, acţionînd la scara planetară a media audio-vizualului, incarnată în personajul ambiguu al jurnalistului; pe de o parte angajat salariat, pe de alta, pretins purtător de cuvînt al unei noi abstracţii, opinia publică, el nu poate acţiona decît de pe poziţiile unei perfecte servilităţi. Impostura modernă se concentrează în acest personaj, despre care Karl Kraus spun