Dictatura agonizîndă inventase degeratul în căminele familiale, nu însă şi binomul debranşare-rebranşare. În acelaşi timp tehnologică, economică şi lexicală, inovaţia aparţine exclusiv tranziţiei. Înaintea ei, trecerea caloriferelor de la un rol funcţional la unul ornamental asigura o hipotermie ubicuă. Acum, în măsura în care este liber consimţită, debranşarea înlocuieşte hipotermia de stat prin hipotermia privată. Progresele privatizării se fac astfel simţite acolo unde sînt mai puţin aşteptate. Anterior lui 1989 abonaţii erau constrînşi să achite contravaloarea unor gaze care nu le fuseseră livrate. După 1989 situaţia s-a inversat: tot mai frecvent livrarea gazului nu este urmată de achitarea contravalorii lui. Devenită epidemică, această dereglare a declanşat un complex şi inedit proces în a cărui desfăşurare se pot distinge trei faze: Faza 1 - Neplata gazelor consumate de către un considerabil număr de beneficiari. Faza 2 - Debranşarea propriu-zisă, respectiv deconectarea instalaţiei de la sursa termică, operaţie efectuată în două variante: a. Din decizia furnizorului. b. Din iniţiativa abonatului rău platnic. Faza 3 - Rebranşarea, măsură tehnico-electorală, negare a negaţiei, exerciţiu de dialectică guvernamentală, dînd statului prilejul să cîrpăcească astăzi ceea ce descususe ieri. Incoerenţa acestor operaţii consolidează debila omogenitate a societăţii. Libertatea de a fi insolvabil se extinde de la cei cîţiva anacronici giganţi industriali la milioane de concetăţeni pe care tranziţia i-a adus în sapă de lemn. Repudiindu-l pe Marx, această societate îi confirmă teoria asupra pauperizării producătorilor. Economia de piaţă intră pe un făgaş încă necercetat - mecanismul ei matricial, actul de vînzare-cumpărare, se transfigurează într-un gest de ofrandă. Dintr-o marfă, gazele se prefac într-un cadou, locul statului-protector îl ia statul filantrop. Şi astf