Nu s-ar putea spune că presa română e "anti-Europa". Cu excepţia unor gazete extremiste ori nostalgice (marginale, totuşi, ca impact asupra opiniei publice şi nesemnificative ca tiraj), publicaţiile noastre dau, în ansamblu, o imagine pro-europeană: cîte critici au îndurat guvernele şi politicienii noştri pentru că se mişcă prea încet spre Europa, cîte comparaţii între "cum e la ei" şi "cum e la noi" am citit, cîtă cerneală a curs din stilourile mai tuturor editorialiştilor pe tema "integrării euro-atlantice"... Nu ştiu însă în ce măsură editorii de presă şi gazetarii români se întreabă cît de mult seamănă produsele muncii lor cu suratele din Europa. Mă gîndesc, de pildă, că în Occident ziarele au un profil ideologic clar. Toată lumea ştie că Le Monde, La Repubblica, El Paìs sînt "de centru-stînga", că Libération ori Il Manifesto sînt şi mai la stînga, că Le Figaro, Corriere della Sera şi La Stampa sînt "de centru-dreapta" ş.a.m.d. Evident, aceste ziare nu sînt publicaţii de partid: ziarele de partid propriu-zise au cam murit peste tot în Europa (ultimul deces glorios este cel al celebrului L'Unità, cotidianul comuniştilor italieni: L'Humanité văd că încă rezistă...) ori s-au transformat în buletine informative de uz intern. Dar fiecare mare cotidian se revendică de la o seamă de valori ideologice şi culturale situabile, schematic, pe axa stînga-dreapta. Cititorii optează pentru un ziar sau altul şi din motive de identificare cu asemenea valori. Există o anume "stabilitate ideologică" a publicului, iar ziarul pe care-l porţi în buzunarul pardesiului sau al genţii, cu frontispiciul la vedere, spune ceva despre tine ca individ. Sigur, se pot face infinite nuanţări, se poate observa că modelul tabloidului popular a influenţat în ultima vreme şi configuraţia ziarelor "serioase", îndemnîndu-le la o oarecare neutralitate ideologică, în numele consumului popular şi a