Mulţumescu-Ţi Ţie, Doamne, Tatăl nostru cel ceresc, My Lord, Mon Dieu, Mein Gott, Adonai Aloheinu, pentru ziua pe care mi-ai dat-o, în milosîrdia Ta, acolo, în Piaţa Dorobanţilor din oraşul Bucureşti, în ultimul deceniu al celui de-al doilea mileniu, pentru ora aceea cam întunecată dinspre prînz, pentru minutele ei nu doar puţine ci şi străluminate, în care - din bardeziul ce-mi îngăduia o perfectă vizibilitate - l-am putut vedea pe şeful fostei cenzuri stînd în faţa unei tejghele cu ziare româneşti şi citindu-le titlurile de pe prima pagină. Nu clintea, se lăsa împins de cîte unul, doi cumpărători şi nu părea să înregistreze şocul, era impasibil, indescifrabil, nu puteai şti, ca deobicei, ce gîndeşte. Arăta sărăcăcios, ponosit ca sacoşa roşie din mîna stîngă - cea dreaptă ţinînd-o, ca paralizată, în buzunarul unui pardesiu oarecare de toamnă; o singură dată a mişcat-o, scoţînd la iveală o batistă albă cu care s-a şters uşor la ochi, pe frunte, apoi şi-a tamponat nasul care nu-i căzuse de pe figura încremenită. Şi iar Ţi-am mulţumit, Doamne, pentru că numai mie mi-ai hărăzit clipa asta - poate că eram singurul din lume care trăiam acest eveniment pe viu, - în care fostul şef al unei cenzuri nemiloase contempla în mijlocul unei mulţimi dintr-o piaţă într-adevăr liberă, deloc persană, nenumăratele ziare apărute fără ştampila "bun de tipar", fără ştirea şi ordinele sale, puterea lui absolută fiind spulberată. Niciodată nu Te-am rugat să mă omeneşti cu un asemenea moment de fericire, cum ar fi zis robul tău, poetul Florin Mugur; fiindcă ajunsesem să cred - liber-credincios cum sînt, capabil să mă închin

şi în Templul Raţiunii - că nu stă nici în puterile Tale. Scoţîndu-mi-l în faţa ochilor, mi-ai dat măsura Atotputerniciei Tale despre care - o, nu-Ţi întoarce faţa de la mine, nu Te mînia! - ne transmiţi nu o dată veşti îndoielnice. De veacuri, mulţimile car