După ce am decupat cu atenţie ştirea prin care se anunţa că pe 7 ianuarie 2001 s-au înregistrat la Oraviţa 22,3 grade şi 22 grade la Reşiţa, temperaturi considerate de meteorologi ca recorduri absolute pentru luna ianuarie, după ce am pus-o în clasorul meu de veşti unice (care nu a mai primit de mult "marfă"), după ce m-am uitat pe fereastră privind strada luminată de un soare primăvăratic şi inconştient, m-am dus pînă în vestibul să-mi contemplu ghetele puse într-un colţ încă din noiembrie 2000, nepurtate în această iarnă, ghetele cu talpă solidă şi antiderapantă, ghetele cu şireturi, nu cu abţibilduri moderne, ghetele clasice, negre, frumoase, abia începute, ca două inocente ale lumii viscolite şi viforoase. Am trăit o sinceră aventură spirituală cu ele. Le cumpărasem cu ani în urmă prin '97, într-o zi de primăvară, vrăjit, văzîndu-le că-mi vin bine şi sînt lucioase, ochioase şi conformiste, în sensul curat şi nobil al cuvîntului. Adică erau realizate conform idealului meu despre gheată. Din copilărie tînjeam după o gheată cu talpă groasă, o gheată de iarnă în care să nu intre apa iar ciorapul să nu ştie ce-i aia umezeală. Acest ideal mi-a fost alterat treptat de bunica mea, care mi-a explicat şi m-a influenţat nociv că bărbatul adevărat nu poartă ghete şi cizme, ci şoşoni şi galoşi. Nu pot ascunde această înrîurire nefastă asupra idealului meu, ceea ce m-a şi adus la multe concesii şi compromisuri cu diverse perechi, dacă nu de şoşoni, atunci de galoşi. Ajunsesem chiar să am un sentiment de satisfacţie - eu, care nu trăiesc pe picior mare - la intrarea în multe case frumoase şi civilizate, în clipa aceea eminentă a lepădării galoşilor în vestibul. Rămîneam în pantofi şi, în laşitatea mea păcătoasă, îi mulţumeam în gînd bunicii mele pentru că m-a învăţat cum să fiu în rînd cu lumea civilizată. Prima mea reacţie era aceea de a privi rapid dacă toţi cei din ju