Statul de drept, expresia juridică a democraţiei, este un fel de a fi în lume, este o stare existenţială, este o postură umană asumată colectiv. De aceea, statul de drept este posibil numai dacă există în cetate un anumit set de credinţe împărtăşite la nivel de massă. Statul de drept funcţionează numai dacă membrii corpului social cred cu adevărat în adevărul cîtorva idei. Prima, şi poate cea mai importantă dintre ele, este ideea de dreptate. Oamenii trebuie să fie convinşi că dreptatea este posibilă; statul de drept nu pare a fi făcut pentru sceptici şi, cu atît mai puţin, pentru pesimişti. Asta nu înseamnă că scepticii sau pesimiştii nu sînt agreabili statului de drept - nimeni nu-şi poate permite să se lipsească de atîta inteligenţă! În orice caz, numai o mentalitate colectivă pozitivă , încrezătoare şi, de aceea, determinată poate susţine un stat de drept. Această credinţă apare şi este întreţinută, adesea, din spaţii intelectuale extra-juridice. Ideea că dreptatea există mereu, ca o potenţialitate fatală, şi că aranjamentele sociale pot numai întîrzia actualizarea ei, este foarte aproape de mistică. Religia este cel mai favorabil spaţiu spiritual în care asemenea credinţe se nasc şi în care, în ultimă instanţă, asemenea credinţe găsesc sprijin. Românii spun adesea, în faţa unei nedreptăţi care nu poate fi îndreptată pe moment, că "există, acolo sus, un Dumnezeu". Asta vrea să spună, de fapt, că undeva, în zona în care este guvernată lumea de aici ("acolo sus") dreptatea ("Dumnezeu") există. Chiar dacă acum şi aici dreptatea nu s-a manifestat, ea, totuşi, există în transcendent. De regulă, această vorbă este spusă cu un ton în care, peste resemnare, se poate citi, limpede, siguranţa încrezătoare. Această siguranţă indică mai mult decît certitudinea existenţei dreptăţii, indică certitudinea manifestării ei viitoare. Pentru ca statul de drept să fie posibil