Din cînd în cînd, într-una din paginile ziarului X îşi fac loc subiecte pe care redactorul-şef nu ştie unde să le aşeze. Articole care nu se încadrează nici în seria "ginere înjunghiat de popă", nici în seria "în 2001 chiloţii se poartă în buzunar". Nu de mult, cineva s-a pronunţat aici despre centralele hidroelectrice, numindu-le "ctitoriile de mucava ale epocii de aur". Hidrocentralele sînt construcţii masive, care nu ştiu decît să producă energie. Iar la ironii nu răspund. Dar poate că minuscula înţepătură se adresa fraierilor ce ridicau baraje sau săpau galerii subterane. Oricum, mi-a părut gratuită. Cu sau fără voia lor, cîteva zeci de mii de oameni şi-au trăit viaţa în barăci de şantier, cu pereţii groşi de un centimetru. Prin forţa lucrurilor, multe hidrocentrale se află în zone unde iarna se ajungea uşor la minus 20 de grade. Încăperile mizere ale coloniilor erau însufleţite caloric de reşouri artizanale, cu spirale de nichelină îngropate în blocuri de BCA. Apa caldă venea săptămînal, iar securistul (pe care-l ştia toată lumea) zilnic. Apa caldă avea adeseori urme de motorină, în ciuda economiilor. Viaţa se orînduia după calendarul betonarilor, iar nunţile şi botezurile se făceau în sala de mese, cu aprobare de la şeful de şantier. După schimburile de 12 ore, fierarii-betonişti şi dulgherii se întîlneau la un pahar. Ahtiaţi după democraţie, nu tolerau ca fiecare să bea altceva, aşa că turnau într-o cratiţă lichior, vin, ţuică şi bere şi sorbeau din acelaşi pahar, ca să nu trişeze nimeni. Efectul (catastrofal) dura pînă la următorul schimb. Stagiarii învăţau şiretlicurile meseriei şi se trezeau însuraţi cu fata magazionerului. Stagiarele învăţau să înjure şi se trezeau măritate cu un sudor chitarist. În spatele coloniei se întindea o alcătuire bizară, un amalgam de coteţe şi cuşti, construite din te miri ce, în care se lăfăiau sute de porci naivi. Aceas