Sîntem obişnuiţi să credem că putem defini orice fenomen, fie el natural, fie el venit dinspre ceilalţi, fie el provenind din, ceea ce numim, atît de impersonal acoperitor, "interiorul" conştiinţei. Avem încredere în capacitatea analitică a intelectului care va disocia, mereu şi mereu, "faţa" de "revers", "negrul" de "alb" şi "albul" de "negru", ceea ce e "negativ" de ceea ce e "pozitiv". Şi oricum, acest şir al polarităţilor poate continua la infinit. Simţim însă, intuitiv şi sapienţial, că în definirea faptelor morale, şi în definirea făptuitorilor, chiar dacă sfîrşim, pînă la urmă, tot în forma judecăţii - afirmînd ceva despre ceva sau cineva sau negînd ceva despre cineva sau ceva - mai rămîne, totuşi, şi altceva, de presantă importanţă: ce este acea substanţă morală, ce este acea calitate sau valoare numită curaj, stimă, respect de sine, sinceritate sau bună-credinţă? Sîntem tot timpul obligaţi să "vedem" sensul cuvîntului, ne cerem nouă înşine să descriem semnificaţia acelei fapte numite prin acel anume cuvînt, după cum, sîntem spontan tentaţi să aşteptăm confirmări "că am judecat bine" şi că nu ne-am înşelat. Acestea fiind spuse, dacă tot am folosit termenul înşelare, cum îl putem defini pe impostor, de pildă. Sînt, desigur, cîteva căi, şi cea mai la îndemînă este să-l descriem pe impostor, pe posesorul acestei calităţi. Dar care sînt reperele şi care sînt criteriile pentru a fi siguri că l-am "decupat", prin mintea care "vede binele" tocmai pe cel numit astfel? În primul rînd, impostura nu se percepe dintr-o dată, într-o clipă, decît în cazuri de excepţională transparenţă a comunicării dintre oameni. În al doilea rînd, impostura nu poate fi descrisă simplu precum fenomenele naturale, ceea ce nu înseamnă însă deloc că ea n-ar avea o bază naturală, din contră. La ce ne referim în mod special? La faptul incontestabil că există determinanţi biologici, natur