Miroase-a petarde peste Munţii Carpaţi, miroase a fum de brad lîngă focul de Buşteni, din curte, lîngă căţeaua Frunza visînd la sarmalele din mai an. Iar eu visez de peste o lună la această clipă de răgaz. Zăbavă - zice Nadia Anghelescu, vorbind despre "orientalismul" nostru. E cam greu să fie altfel într-o cultură în care modul predilect de a cîştiga timp este acela de a-l pierde - mai zice şi amicul Bill, comentînd noi amărăciunea lui Marino în faţa vocaţiei române pentru neîmplinirea Operei. Există însă un soi de veleitate a capodoperei, un soi de duminică a raţiunii, cu care fiecare autor visează să mîntuiască săptămîna de trudă a naţiunii, mai cugetăm noi. În rest, sîntem sub vremi, cum zicea cineva, mai demult. Există o logică a belelelor - îmi explică doct un vecin care a trecut prin două dictaturi, un război, un prizonierat, o secetă şi o puşcărie precum semănăturile prin viscol. Mai este, alături, şi nepotu' din America, citind o pagină de carte cu ochii pe secundarul ceasului: ca să pot să calculez cît timp o să-mi ia să citesc toată cartea - îmi explică el. Aşa fac totdeauna - mai îmi zice el, văzînd ochii mei miraţi. A te instala în timp nu înseamnă a-l pierde, ci a-l cîştiga stăpînindu-l, controlîndu-l. Firesc. Dar cine cunoaşte firea timpului pentru a spune ce-i firesc? Cine poate spune dacă eşti cît cîştigi sau cît pierzi? Eu ce să spun? Mă gîndesc cum m-am înverşunat vreo două luni împotriva punctelor din agendă, dorindu-mi cu furie să termin totul (!?) pînă în sărbători ca să apuc să-mi trăiesc şi eu viaţa în linişte. Aşa mă gîndeam eu, cu ochii pe agendă, bifînd una cîte una obligaţiile care creşteau la loc, precum capetele zmeului din poveste.

Ca şi cum viaţa ar fi un şirag de insule în oceanul timpului, între care trebuie să înoţi din greu! Pe vremuri - mai îmi trece mie prin cap - fiind Dumnezeu după chipul şi asemănarea românului,