Cred că putem afirma, fără a ne înşela prea mult, că ideea «alterităţii» ca fondatoare a societăţii omeneşti pare plauzibilă. Mai toate documentele care descriu fondările de oraşe, de cetăţi şi de modeste aşezări omeneşti vorbesc despre ceremonii care au ca scop tocmai circumscrierea, în centrul viitoarei aşezări, a unui loc de comunicare cu o realitate diferită; o putem numi «sacru», deşi rolul ei e mult mai complex şi nu se reduce numai la instaurarea unei alterităţi. Întemeierea are ca obiect tocmai decuparea din spaţiul real «amorf» a unui teritoriu, prin trasarea unei limite plecînd de la un centru. Cum acest centru (id est: «sacrul») poate fi oriunde, trebuie găsit un set de reguli care să înlăture acest aleatoriu absolut: aşa ia naştere ceremonialul de fundare. Acest ceremonial fondează nu numai spaţiul cetăţii sau al templului, ci chiar noţiunea de spaţiu ca atare. Pentru că spaţiul e un concept, el nu poate exista fără a-şi acorda determinări (centrul, limita, direcţiile cardinale şi calităţile faste sau nefaste care le sînt asociate, într-un set de reguli deseori complicate). Astfel, «spaţiu» şi «spaţiu sacru» se confundă, ele sînt instituite prin acelaşi gest. Spaţiul sacru e deseori conceput ca o «falie» în continuumul spaţial. De aceea munţii, rîpile, văile, orice accident major al spaţiului (fie el natural sau construit, cum sînt drumurile, de exemplu) servesc ca pretext. Prin ritual, se instaurează o limită, un centru protejat pe unde se poate stabili o comunicare cu alteritatea. Reglarea acesteia, pentru reînnoirea posibilităţii de trecere sau pentru împiedicarea ei, după caz, vor fi scopul riturilor. Am spus, în Lumile răsturnate (Paideia, 1999), că spaţiul e primul sistem de clasificare; nu voi insista niciodată îndeajuns asupra importanţei sale pentru logica gîndirii omeneşti.
Nu există nimic care să poată fi conceput în afara acestui
