Prin '90-'91, un coleg îmi spunea că locul unora dintre profesorii noştri nu era în facultate. Asta deoarece ei ajunseseră aici numai pentru că alţii, mult mai buni, nu (mai) putuseră lucra în învăţămîntul superior datorită dosarului prost şi, cu timpul, se expatriaseră. Nu vorbea de acei, foarte puţini, ştiuţi care intraseră în facultate exclusiv pe linie partinică, ci de oameni respectaţi de marea majoritate a colegilor şi studenţilor, împliniţi în profesia lor. Corolarul afirmaţiei colegului meu era că cei vizaţi de el ar trebui, dacă sînt oneşti, să se dea la o parte sau să-şi recunoască, măcar, impostura. Era un tip de discurs justiţiar, rostit cu patimă şi care prindea la destui, mai ales tineri. Îmi pot imagina că asemenea discuţii aveau loc, în perioada aceea, şi printre reprezentanţii altor discipline. Sigur că ne-am amuzat amărui, de multe ori, socotind matematicieni români de valoare din afara ţării, sigur că dacă îi puneai, chiar numai pe unii dintre ei, la un loc obţineai o facultate sau un institut comparabil ca valoare cu cele mai cotate asemenea instituţii din lume. Şi îmi închipui că situaţia nu diferă mult în celelalte domenii ale ştiinţelor exacte. Dar ştiu şi că, după 1990, aproape nici unul dintre cei plecaţi nu şi-a pus serios problema să renunţe la cariera din Occident sau din America pentru a (re)deveni profesor în ţară (drept e că nici condiţiile oferite nu erau cine ştie ce atractive). Nu e o acuză, e doar o constatare. Între timp, colegul meu şi-a dat un foarte bun doctorat în Occident şi, de curînd, a devenit profesor într-o universitate vestică. E dreptul şi meritul lui, mulţi am încercat şi n-am reuşit. Dar nu ştiu dacă se va găsi, repede, cineva la fel de bun care să-i ia locul aici. Am mai spus-o, cei mai buni absolvenţi ai noştri pleacă să-şi facă doctorate în primitoarea Americă sau aiurea şi puţini au de gînd, la plecare, să