Mărturisesc că nu-mi amintesc citatul din Loos, pe care tu îl dai după Denis Hollier, după cîte văd, ceea ce e cam problematic, ar trebui verificat textul original pentru a înţelege contextul. Ceea ce cred eu, repet, fără a fi verificat sursa ta, e că Loos, care e un precursor al minimalismului, se referă ca de obicei la arhitectura încărcată a epocii: el avea tot timpul obiceiul să dea contraexemple, de genul: asta nu e arhitectură, să vă arăt eu ce e! Şi se lansa în comparaţii cîteodată valabile, alteori contestabile, cum se întîmplă în orice polemică. În acest sens, el poate avea dreptate în ceea ce priveşte natura de «semn» a simbolului arhitectural. Mormîntul-tumulus este un pur semn, despre care înainte de Loos a vorbit foarte convingător Fustel de Coulanges în La cité antique, text apărut în 1908, dar care e încă valabil din multe puncte de vedere. Tumulusul e un semn ; nu neapărat al faptului că este locul de îngropăciune al unui mort, ci un semn pur: el indică locul în care «se întâmplă ceva». Cum mortul este un zeu pentru antici (ideea e complexă, n-am s-o detaliez aici), regăsim aici ideea că sacrului îi corespunde, spaţial, o falie, o schimbare de statut; o diferenţă. Sacrul fiind el însuşi o diferenţă, avînd un statut ontologic diferit, nu e vorba decît de a pune de acord această natură radical diferită cu coordonata sa spaţială.

Fac o paranteză aici: ideea că sacrul este «alteritatea absolută» e o idee a lui De Martino la care eu personal nu subscriu. Ţi-am scris rîndul trecut în ce măsură «sacrul» e integrat, nu numai la ortodocşi, spaţiului domestic. Cîteodată ajunge un gest, o bruscă (şi trecătoare) schimbare de statut, pentru ca «sacrul» să intre în cotidian. Dacă el ar fi «absolut diferit» cum vrea De Martino (ceea ce e de înţeles totuşi, pentru un catolic) acest lucru n-ar fi posibil. «Sacrul» e evanescent şi ubicuu; el nu poate fi def