Impostorii nu lipsesc, din nefericire, de peste tot. Dintre multele nulităţi impostoare care au populat şi populează cultura şi spiritul public româneşti, îmi propun să evoc aici pe "istoricul" Nicolae Ionescu din Iaşi (1820-1905). Îşi luase doctoratul în drept la Paris şi, reîntors în ţară, devine, destul de repede, titularul catedrei de istorie la universitatea din capitala Moldovei. Ba chiar, în 1867, devine pur şi simplu membru al Academiei Române, ocupînd acest fotoliu tot restul vieţii. E adevărat, atunci era o epocă aurorală, în care ocuparea acestor înalte funcţiuni nu trebuiau demonstrate prin capacitate şi operă. Dar, cu timpul, cei oneşti şi cu conştiinţa datoriei se dăruiau profesiunii alese, scriind cărţi de specialitate. Nicolae Ionescu nici că se gîndea la asta. Toată viaţa a "elaborat" 3 (trei) broşuri fără nici o valoare ştiinţifică. În fişierul bibliotecii Academiei Române (pe care l-am consultat atent) n-am găsit decît, cum spuneam, trei broşuri neînsemnate, care nu justificau deloc înaltele funcţiuni pe care le ocupa cu morgă şi pretenţii. Una poartă titlul Despre uciderea lui Mihai Viteazul şi despre ordinele lui Vlad Dracula, e din 1883 şi are... 14 pagini. Cea de a doua e intitulată pompos Despre împărăţia româno-bulgară (e textul unei conferinţe ţinute la societatea "Ateneul Român" în 1886 şi are... 44 pagini). În sfîrşit, cea de a treia se numeşte Unirea Principatelor Române, e din anul morţii sale (1905) şi are... 16 pagini mari şi late, fiind, probabil, tot textul vreunei conferinţe oarecare. Restul broşurilor înscrise în fişierul Bibliotecii Academiei conţin textele unor discursuri politice. Şi, totuşi, a fost, nonşalant, titularul unei catedre universitare, academician, împiedicîndu-l, de pildă, ani mulţi, pe A.D. Xenopol să devină profesor, grad la care aceasta, cu mare greutate, de-abia în 1883 istoricul a ajuns, prin propteaua l