Amicul meu, Andrei Manolescu, absolvent de Geologie şi responsabil de număr, mi-a propus să scriu un articol pentru Dilema, săptămînal de tranziţie cu binemeritată influenţă şi certă reputaţie în lumea elitelor intelectuale din România. Cînd m-a sunat Andrei, după Revelion, mă dregeam cu o bere şi degustam peisajul, la Buşteni. Evident că, din principiu, n-am refuzat propunerea. Trebuie să vă spun că eu sînt jurnalist la un săptămînal de satiră politică, unde, printre multe altele, ţin o rubrică de sport. Deşi - asta rămîne între noi! - abia dacă-mi mai amintesc de cînd n-am mai fost pe stadion. Întors în capitală, am reconfirmat aşadar colaborarea. Tema mi se păruse, din start, generoasă. Vastă cît o Românie întreagă. Impostura! Ce mîndru sună acest cuvînt! Am abandonat, însă, reziduurile post-literare ale filologului ce eram odată şi mi-am zis că subiectul, pentru a rămîne în pas cu provocările noii ere, trebuie abordat cu seriozitate, responsabilitate şi încredere. Doar n-o să ne spuie Gorki sau Gogol, Caragiale sau Călinescu (George, nu Florin!) ce-i aia "impostură". Pînă şi Dicţionarul explicativ al limbii române, mama şi tatăl nostru, rămîne vag în definirea termenului. Asta însemna că, de bună seamă, pentru a merge direct la target, trebuia să-mi modific doar abordarea şi discursul. Rămînea o singură, mică, dificultate: să aleg. În ce calitate să mă pronunţ? Ca analist politic sau ca reprezentant al societăţii civile, ca economist sau ca jurist, ca teolog sau ca agronom, ca specialist în reformă sau ca expert în tranziţie? Toate scrupulele mele - vor zice, poate, unii - nu erau decît manifestarea unei grave crize de identitate şi de statut. Sînt gata să confirm acest fapt, atît ca psiholog, cît şi ca sociolog. Aşa că am dat drumul la televizor şi, în timp ce citeam ziarele, ascultînd radioul şi gîndindu-mă să-mi iau în sfîrşit computer, chiar că am prin