Sub această denumire solemnă veghează la viitorul patriei un grupuscul ivit într-o fază de oboseală avansată a tranziţiei. Lui nu i se poate găsi nici cea mai vagă înrudire cu vreun prezumtiv înaintemergător de pe vremea vechiului regim. Nici un fel de uniune specifică nu-şi putea găsi loc sub domnia nespecifică a uniunii întregii naţiuni sub conducerea... în frunte cu... Aceeaşi uniune exhaustivă excludea asemenea noţiuni ale dezbinării ca stînga şi dreapta, exceptînd devierile de dreapta de la linia justă, cu necruţare partinică sancţionate. Chiar şi atît de întîrziată, naşterea Uniunii Forţelor de Dreapta reprezintă proba peremptorie a desprinderii din acel context. Ea se distinge de suratele sale întru politică prin discurs, prin lidership, prin mobilitate şi, evident, prin caracterul siglei cu care s-a împodobit. Discursul său nu se adresează societăţii în ansamblu invocînd marile dificultăţi imediate, ci segmentului interesat să moştenească bunurile pierdute odinioară de cimotii dintr-un arbore genealogic nu o dată excesiv de stufos. Consecinţa: acest discurs zăboveşte mai puţin în problematica guvernării decît în cea a recuperării. Probabil nu din cauza staturii sale UFD-ul nu se mulţumeşte cu un singur şef, ci, după modelul vestitei Republici San Marino, are doi: un economist cu ţăcălie, a cărui locvacitate frizează logoreea, şi un muzician ras, a cărui voce se face cu greu auzită în rarele momente cînd infatigabilul economist îşi trage răsuflarea. Locaţia acestei formaţiuni în spectrul politic are aspectul unui colind perpetuu. Într-un răstimp scurt, după ce aderase la CDR, UFD-ul l-a părăsit, iar puţin după ce-l părăsise, s-a grăbit să i se reintegreze. Alături de alte partide imaginare, UFD-ul a ajutat astfel PNŢCD să rămînă în pragul hemiciclului pe care îl patronase o întreagă legislatură. Cît despre siglă, cei trei termeni care o alcătuiesc susci