Un cadou de Craciun. "Iubiti si cainii vagabonzi,/ Sunt mai cinstiti si, uneori, mai lorzi".

In a treia zi de Craciun, tata a plecat sa conduca un musafir la gara. Afara era frig, de se lipea mana de clanta usii. Cand se isca vreo rafala de vant, crengile copacilor se loveau intre ele ca niste pietre.

Tata s-a intors destul de repede acasa, incarcat de promoroaca din talpi pana-n crestet si tinand ceva strans la piept. Un ghemotoc de blanita, care nu era altceva decat un catel mic si infrigurat. Il gasise langa o tufa din fata blocului, tremurand in zapada si ger. I-a fost mila de el si l-a luat in brate sa-l incalzeasca putin, dar amaratul de catelus l-a privit cu atata disperare in ochi, incat tata n-a avut inima sa-l puna din nou in omatul transformat in beton. Si iata-l acuma in fata noastra, pitic, zgribulit, cu mustatile inca acoperite de gheata. L-am ospatat cum se cuvenea intr-o zi de Craciun si apoi i-am facut impreuna cu mama o baie calda. L-am uscat cu foehnul, sa nu raceasca, si i-am pregatit un culcus confortabil langa calorifer. Acum puteam sa-l contemplu in toata piticenia lui. Era un catel abia intarcat, cu blanita pufoasa si creata, de culoarea alunei, cu urechile mici si catifelate. Dar cel mai frumos lucru pe care-l avea erau ochii - negri, stralucitori, cu lacrimi adevarate de recunostinta in ei. Semana cu un ursulet din desenele animate. Incet-incet, cuprins de caldura si de atmosfera linistita din casa, si-a asezat boticul mic pe labute si a adormit. Din cand in cand, scancea abia auzit, apoi ofta si adormea mai departe. Cred ca visa. Vise amestecate despre mama pierduta, frigul si foamea de-afara, dar si despre casa in care ajunsese si unde era ocrotit.

Astazi, ghemotocul de blana e un caine credincios si frumos. O minune de animal jucaus si, mai presus de toate, fidel. Constient ca a fost salvat de la moarte, dragostea lu