Într-un studiu care se ocupă de fapt cu interpretarea opiniilor despre arhitectură ale lui Georges Battaille, Denis Hollier dedică un prim capitol perspectivei lui Hegel asupra arhitecturii ca artă primă. În siajul propriilor preocupări asupra relaţiei dintre loc, sacru şi atributul său public/privat, am considerat necesar să recuperez acest capitol "rătăcit" în cartea lui Hollier şi să îi dezvolt cîteva dintre premise şi concluzii care pot aprofunda mai bine, dacă nu şi dovedi, propriile ipoteze despre relaţia spaţială dintre locul consacrat-ca-sacru şi cel public. Autorul citat se opreşte cu insistenţă asupra comentariilor din estetica lui Hegel dedicate arhitecturii "impure", aşadar care este (şi) utilizată de oameni, de felul casei şi a templului. Casa şi templul sînt mijloace, nu scopuri; anume, mijloace în vederea unor scopuri exterioare artei - adăpostire, procreere, rugăciune - şi asta în primul rînd pentru că sînt goale, au spaţiu interior care invită la a fi umplut. Hollier observă că Hegel este nevoit de fapt să explice arta sa primă printr-una secundă - sculptura - pentru a identifica ceea ce Hegel înţelege de fapt prin originaritatea actului arhitectural: un obiect simbolic pur, sculptural, desprins de "finalitatea" utilizării, care adună oamenii laolaltă imprejurul simbolicii sale. Turnul Babel este identificat de Hegel ca fiind acest - îndelung căutat - obiect prim al arhitecturii; nu casa, nu templul: oricît de primare ar fi acestea, ele nu sînt încă originare. Or, potrivit definiţiei date sacrului de către Goethe, Turnul Babel ar fi tocmai un asemenea condensator de sacru, întrucît a adus oamenii laolaltă. Mai mult, în chiar definiţiile pe care le-am oferit locului sacru în descendenţa gestului lui Iacov, am inclus şi o astfel de ipostază a unui loc sacru, cu potenţial de a deveni public: într-un spaţiu fără o geografie particulară (pustie la