La aproape trei ani de la invazia sovietică în Cehoslovacia, la Expresu', un birt peste drum de gară, fumul era gros, beţivanii de toate soiurile îşi duceau traiul cel de zi cu zi: tineri cu mustaţa abia mijită beau monopol cu dulce în valoare de şase lei, erau acolo fraţii Pele de pe Valea Mare, un altul căruia îi spuneau amicii Oală, apoi proaspătul eliberat din puşcărie pe nume Feri Gîbu care stătea la masă alături de Ianiko Abfalter, căruia îi ziceau intimii Ab. Memoria mea se lăfăie indecisă în fluxul şi refluxul lărmuielii de birt; pereţii, tăblia acoperită cu postavul albit al mesei de biliard, pultul barului, scaunele din lemn unsuros, frapierele din tablă turtită, picioarele cele din fier ale mesei şi muşamaua de deasupra crestată de briceag: toate exhală o mireasmă high romanticism de triple-sec, de tescovină, de popularul turţ. Realitatea autohtonă a birtului de provincie o abordez în registrul dublu al povestirii şi al diegezei: iată cum lumea din afara ficţiunii pătrunde în ficţiune precum cerneala în cretă; tot aşa se lăţeşte provocator din subconştient la lumina vinovată a conştientului figura de neuitat a curviştinei aceleia cu picioare lungi în minijupă (încă nu apăruseră tezele din iunie '71) ce dezvelea privitorilor interesaţi nişte coapse lungi şi prelungi. Aceasta era fata lui Beltechi: paznic la Primărie şi pescar performant. Şi cum vă spun, dragi receptori, fata cea curviştină a pescarului Beltechi venea ea la masa noastră, ştergea cu o cîrpă tăblia din pal melaminat, noi îi spuneam ei ceea ce se cuvine, o mai piţigam de ale ei coapse lungi şi prelungi, ea cu mîna ne dădea peste ale noastre degete neruşinate, ne respingea cu gesturile rutinate cu care trebăluia pe la undiţe Mai Marele Pescarilor, amicul lui Beltechi, un domn pe nume Şoani, împodobit, asemenea căpitanului Ahab, cu un picior de lemn. Străbătea Ahabul în luntre apele cele î