Sînt cîteva cuvinte în finalul Evangheliei lui Ioan care produc o neaşteptată modificare de perspectivă textuală, sfidînd graniţa cu postmodernitatea: Acesta este ucenicul care mărturiseşte despre acestea şi care a scris acestea, şi ştim că mărturia lui e adevărată. Dacă am avea de-a face cu o ficţiune, am spune că, din cei patru evanghelişti, doar el se obiectivează în tripla ipostază de autor, narator şi personaj al povestirii. Dar nu este o ficţiune şi nu aici stă fascinaţia rîndurilor de mai sus, ci în referirea la un pasaj anterior, care îl identifică pe Ioan - cel ce vorbeşte despre sine însuşi la persoana a treia - cu ucenicul pe care-l iubea Iisus, acela care la Cină s-a rezemat de pieptul Lui şi i-a zis: Doamne, cine este cel ce Te va vinde? Impresionantă confesiune! Tradiţia orientală ne mai dă, astăzi, o idee despre unicitatea şi frumuseţea incomunicabilă a experienţei discipol-maestru. Dar, fireşte, acolo unde Orientul trăieşte în spirit, Occidentul face psihologie. Învăţătorul (bătrînul înţelept) este unul din arhetipurile fundamentale ale umanităţii. Se pune, însă, problema dacă societatea modernă mai răspunde acestui pattern şi realitatea ar putea arăta că, la nivel global, tendinţele îndreptăţesc un răspuns negativ. Eu am căutat excepţiile.

Cămaşa lui Nessus Într-adevăr, despre un maestru dau mărturie discipolii. Este ceea ce m-a adus în faţa dnei avocat Ana Diculescu-Şova, consilier al Baroului Bucureşti, membră a Comisiei Permanente a Uniunii Avocaţilor din România, vicepreşedinte pentru România a Uniunii Internaţionale a Avocaţilor, maestră din 1990. Discursul domniei-sale descinde din vechea şcoală de avocatură, în care erudiţia completa argumentaţia. Où sont les neiges d'antan? se întreba Villon şi noi i-am răspunde astăzi, mai la propriu, mai la figurat, că probabil pe undeva prin spaţiu, vexate etern de efectul de seră. Uitîndu-mă