Ce este clişeul? O pauză de gîndire, mai mult - o lene de gîndire, o incapacitate creativă temporară sau cronică, împietrirea în faţa unui peisaj interior, un tic cerebral, un stereotip rezistent şi irezistibil, o placă stricată, un fel de plumb pe aripile imaginaţiei, un fel de ghiulea care însoţeşte mersul raţiunii, un fel de statu quo, un fel de stand by... şi iată-mă intrat şi eu, fără să vreau, într-un lanţ de clişee. Bineînţeles că fără să vreau, căci una dintre însuşirile perfide ale clişeului este automatismul, independenţa faţă de voinţă, fuga de sub control. Înainte, atmosfera intelectuală, politică, socială, morală era încărcată de clişee, care veneau şuvoi dinspre activişti, propagandişti, ştefangheorghişti şi molipseau modul de a gîndi şi de a vorbi al celor influenţabili, debili, lipsiţi de imunitate. Multe circulă şi azi şi nu neapărat în sistemul de comunicaţii subteran. În schimb, gîndirea şi limba cea de toate zilele s-au îmbogăţit cu alte clişee, postcomuniste sau anticomuniste, astfel că nu o ducem mai rău în această privinţă decît în urmă cu un deceniu. Cele mai solide şi mai îndărătnice sînt însă clişeele pe a căror tulpină s-au altoit ramuri noi, rezultînd o concreştere înfloritoare. Iată, de pildă, ce gîndesc şi spun unii despre situaţia din comunism, şi nu numai aşa-zişii nostalgici , dar şi persoane presupus realiste, cu o deschidere binevoitoare către momentul actual, inclusiv jurnalişti şi politicieni, cu capul, s-ar zice, pe umeri: populaţia din România duce dorul vremurilor trecute fiindcă, se ştie, toţi eram egali, chiar şi în mizerie, şi aveam asigurat locul de muncă. Clişeu ordinar, bazat pe un fals ordinar! Erau oamenii de rînd egali cu activiştii, securiştii şi parveniţii epocii? Stăteau activiştii, securiştii şi ceilalţi privilegiaţi la cozi pentru carne, tacîmuri de pui şi salam, cu sau fără soia? Locuiau ei în vile cu gar