Reiau discuţia despre clişeele care trec fraudulos graniţa dintre epoci, deghizate, sulemenite, asezonate, îmbrăcate cu haine de împrumut, dar la fel de triste şi stupide ca şi cele cultivate şi proliferate de conformismul de tip comunist. Circulă printre literaţi ideea-clişeu după care exista, înainte de 1989, un acces liber la tipar, fiecare scriitor reuşind, dacă era harnic, să publice o carte pe an (nu mai mult, însă, existînd în acest sens o reglementare secretă a Secţiei de propagandă). Cei ce invocă aceste libertăţi uită sau se prefac a uita că, dacă scriau altceva decît era acceptat de duhul ideologiei şi politicii partidului, aveau a face cu o cenzură încruntată, aprigă, nemiloasă, care tăia în carne vie sau condamna manuscrisul la ani de recluziune în sertar. Ca să nu mai vorbim de autocenzură, bine întreţinută de regim şi menită să funcţioneze precum o glandă cu secreţie internă. Sigur, s-au scris şi cărţi importante în cele peste patru decenii, dar cu cîte renunţări, sacrificii, amputări! Nici cenzura economică din zilele noastre nu e uşor de suportat, dar parcă nu e la fel de duşmănoasă, opresivă şi umilitoare şi parcă nu produce discriminări atît de adînci. Pentru că, la fel ca în ansamblul societăţii comuniste fals egalitare, au existat şi în rîndul scriitorilor clase sociale. Unii erau agreaţi de autorităţi fiindcă se străduiau să nu contrazică tezele şi sintezele partidului şi erau publicaţi (dramaturgii, jucaţi) mai des şi plătiţi mai bine, în aşa fel încît îşi puteau cumpăra proprietăţi şi ridica statui,

în timp ce alţii, mai înclinaţi către antiteze decît către teze şi sinteze de partid, erau tipăriţi din cînd în cînd, plătiţi prost şi, între două cărţi publicate sau piese jucate, trăiau din ajutoare şi împrumuturi de la Fondul Literar. Ciudat (sau nu), unul dintre acei unii, puţini la număr, care au constituit sub comunism clasa privil