Cu vreo lună în urmă, am descoperit că-mi lipsesc pozele de familie. Nu era un teanc de albume îngrijite, cu inimioare şi coperţi din scai, nici o serie de fotografii înrămate auriu, cu încrustaţii. Era o pungă ştearsă, plină cu plicuri mari, albastre, aproape rupte. Într-una din curăţeniile dovedind un inutil exces de zel, punga a fost îngropată fără urmă în teancul de hîrtii diverse burduşite într-un sac. M-a cuprins o panică nebună la gîndul că le-aş putea pierde: fără istorie, fără momente, fără cultura populară proprie, o familie îşi pierde identitatea. Dacă lipsesc poza unei tanti Ortansa cu voaletă şi pălărie ori cea a bunicului - fercheş militar, precum şi progenitura îndrăgită pe cal, la bîlci, nu mai sînt poveşti, nici explicaţii, nici determinare. Fără poezia şi kitsch-ul nesupărător, firesc, al fotografiilor de familie, individul devine lipsit de mîndria şi consistenţa unei istorii. Tot printr-o întîmplare, am regăsit punga, prăfuită, dar cu pozele în stare normală. Doar epocile se încurcaseră între ele, marcînd şi mai clar trecerea timpului şi apartenenţa tuturor imaginilor la viaţa aceleiaşi familii. E îmbucurător de constatat cum imaginile standard ale bunicilor din anii '30 coexistă paşnic cu cele color ale nepoţelului din Australia din anii '80. Coexistenţa nu exclude posibile clasificări, o adevărată desfătare pentru descendentul respectivei familii cu gust de speculaţii şi de timp dilatat. Anii, să zicem, 1920-1930: o străbunică din Serbia, frumoasă într-un stil romantic, intelectual, orăşenesc (care de altfel a şi murit foarte tînără); o alta româncă, de la Muscel, hotărîtă, sigură pe ea, mîndră şi festivist- rustică într-un costum popular minuţios; anii 1940: o bunică frumoasă, cu frumuseţea dură-fatală cu posibilă nuanţă de îmblînzire gen Marlene Dietrich şi un bunic chipeş într-un stil întunecat, de neorealism italian, precum şi o fetiţă