Valorile pe care le dăm lucrurilor noi cu care interacţionăm sînt guvernate de obişnuinţă, prejudecată, lene, sau lipsă de repere. Cînd te trezeşti cu un muzician ca Petrucciani la Ateneu şi, în plus, afli că a murit cîteva zile mai tîrziu, îţi vine greu să recunoşti că prestaţia artistică la care ai asistat a fost mediocră. Iarăşi, cînd asişti la un concert "No Smoking", te gîndeşti mai curînd cu simpatie la talentul suplimentar de muzician al lui regizorului Emir Kusturica şi nu pui serios în discuţie calitatea muzicii pe care ai auzit-o. În primul caz, al lui Petrucianni, avem de-a face cu un interpret obosit, în eclipsă de formă, şi asta se poate întîmpla oricui. În al doilea caz, avem de-a face cu o impostură. Într-adevăr, Kusturica, un mare artist al imaginii propriii (cînd a primit a doua oară Palme d'Or, nu s-a dus să-şi ridice premiul pentru că bătea parchetul cu un prieten - şi a avut grijă să informeze pe toată lumea că aşa s-au petrecut lucrurile) îşi consolidează imaginea "cool" prin cîteva artificii: o chitară ale cărei corzi le ciupeşte rar, un trening de toată jena şi o ţigară înşurubată în colţul gurii. Cît de puţin aţi fi de acord cu mine în privinţa celor de mai sus, un lucru e sigur: oricine s-a aflat, măcar o dată, în situaţia jenantă de a nu şti ce să spună despre o prestaţie muzicală la care a asistat. Şi nu vorbesc aici despre piesele care se cîntă la Festivalul Muzicii Contemporane, pentru receptarea cărora îţi trebuie răbdare, cunoaştere a teoriei muzicale şi o doză snoabă de masochism, ci despre concerte în care singura necunoscută este interpretarea. Vă propun un experiment mental cam melodramatic: sînteţi spectatori în faţa unei scene pe care s-a stins lumina; pentru ca experimentul să fie inatacabil, să aşezăm pe scenă un văl care să nu-i lase pe cei cu vederea ageră în întuneric să distingă ceva dincolo de el, dar care să lase su