La o manastire din Tara Vrancei, Icoana Maicii Domnului Prodromita adevereste forta izbavitoare a credintei, de aproape 600 de ani.

In Tara Vrancei, minunilor nu le plac soselele cu asfalt. Cine vrea sa ajunga la ele trebuie sa paraseasca drumurile batute, pline de vanzoleala si larma, sa aleaga potecile modeste si prafuite, care se pierd pe dealuri si in paduri. Odata cu asfaltul, ramane in urma si uratul. Satele sunt tot mai curate, casele tot mai simple si mai frumoase, indeletnicirile omenesti - tot mai vechi. Chiar si timpul pare sa se intoarca in urma, la matca lui. De unde vii este lumea, unde te duci - gradina lui Dumnezeu. La Valea Neagra, un catun unde drumul se termina, e suficient sa treci pe sub turla albastra, inaltata peste o poarta de manastire, si ai ajuns in Rai. Cat vezi cu ochii, doar iarba stralucitoare, rauri de soare si Sfanta Vineri asteptandu-te cu cheile minunii la brau. Mica de statura, plapanda si zambitoare, paseste marunt, leganandu-si fustele monahale peste poteci. Are 75 de ani, in viata de toate zilele o cheama Simfora Marcu si pare o papadie cernita, in explozia de muscate care aprind ferestrele chiliilor zugravite in alb. Un dangat de clopot starneste roiuri de pasari din arborii seculari. Inaltate peste turla bisericii, aripile lor aduna un nor de umbra. Dar lumina care arde in sfantul lacas este vesnica. Ea izvodeste din ochii nespus de frumosi si curati ai Maicii Domnului Prodromita, una din cele mai sfinte si mai puternice icoane de pe pamant.

Calugarii ratacitori

Hrisoavele si legenda vorbesc despre un grup de monahi pravoslavnici, porniti in lung exod peste Nistru, de hat departe, din inverzitele stepe rusesti. Prigoniti, pare-se, de tarina Ecaterina Ii, au apucat drumul lung al bejeniei, zorind catre Prut si catre padurile dese ale Moldovei spre fratii de aceeasi credinta cu ei. Asceti si sih