Se depun mari eforturi pentru conservarea monumentelor naţionale sau de interes naţional. Şi e foarte bine, chiar dacă nu întotdeauna se izbuteşte, pe de-a întregul, realizarea acestui înalt deziderat. Se uită însă, din păcate, că din acest patrimoniu de interes naţional face parte şi legatul, extraordinar ca importanţă, al literaturii române clasice. Şi conservare, în acest domeniu, înseamnă reeditarea acestui legat în ediţii critice (ireproşabile filologic şi adnotate cu întreg aparatul critic necesar). Să recunoaştem adevărul: generaţia mea de istorici literari şi-a îndeplinit misiunea, realizînd, mai ales în colecţiile, "Opere" şi "Scriitori români" de la Editura Minerva, ediţii critice bune şi foarte bune. Ba chiar, s-au publicat şi foarte utile instrumente de lucru în colecţiile "Documente literare" şi "Memorialistică". Din păcate, unele dintre ediţiile critice apărute din opera scriitorilor noştri fundamentali au, în funcţie de anul apariţiei, hibe relevabile. Ţinuta filologică e, din fericire, impecabilă la toate nivelurile. Dar adesea ele aveau textul amputat din cauza rigorilor cenzurii (şi aceste amputări erau de o frază, un paragraf sau cîteva pagini), falsificînd grosolan întregul edificiu. Şi nu uit că pînă prin anii şaizeci segmente din aparatul critic al ediţiilor critice (prefaţa şi unele adnotări) au plătit greu tribut sociologismului vulgar, fiind azi inutilizabil. Izbăvirea din decembrie 1989 trebuia să aducă, în acest domeniu de interes efectiv naţional, un mare reviriment. Să fie reluate ediţiile amputate şi să se iniţieze altele pentru scriitorii care, dintr-un motiv sau altul, n-au avut încă parte de reeditare în ediţii critice. Şi începuse aşteptatul reviriment, Editura Minerva restituind, unde se putea, ca la ediţia critică Bolintineanu, textul eliminat (ultimul volum al ediţiei a apărut în 1991 şi aici s-a publicat ceea ce fusese eli