Ştim, cei dintre noi trecuţi prin mai multe vremi, că, în timpul lui Ceauşescu, Revelionul era Sărbătoarea, şi nicidecum, cel puţin pe faţă, Crăciunul. Cel din urmă era tolerat la oamenii de rînd şi interzis celor cu funcţii, care-şi făceau pomul cam pe 30 decembrie. Cel dintîi era, pentru unii, o petrecere pretenţioasă, cu toalete şi coafuri speciale, iar pentru alţii, poate cei mai mulţi, o Masă dublată de mirajul televizorului. E drept că, era, cred, şi singura zi din an în care televiziunea emitea şi noaptea. Printre felurile care nu trebuiau să lipsească se numărau salata de boeuf, piftia, friptura, tortul şi, nu în ultimul rînd, ciorba de potroace; toate asezonate cu nelipsita şampanie albă sau rozé, seacă sau demiseacă... Cu excepţia şampaniei, nu-mi prea amintesc de celelalte feluri de mîncare din timpul revelioanelor petrecute la noi în casă, cu prietenii părinţilor: noi mîncam ce aveam chef, ştiam oricum că tradiţionalele le vom găsi a doua zi pe masa, mai formală (dar nu foarte), a bunicilor. Eram fericită că puteam mînca supă de roşii de anul nou, printre altele; ce trebuia "consumat" ştiam de la televizor: în foarte multe din scenetele special pregătite pentru "cumpăna dintre ani" apărea masa de Revelion, cu celebra faţă alb-scrobită, cu serviciul bun şi paharele de cristal, iar felurile de mîncare erau des pomenite; nu lipseau nici scenele de dans, în care doamne plinuţe, în rochii de seară, eventual cu paiete, dansau cu soţii lor la fel de graşi şi, din cînd în cînd, se răţoiau unii la alţii. De obicei, soţii erau Costică, sau Mitică, sau Gigel, şi erau cam prostovani, iar nevestele erau "dragă" şi erau mai guralive. Pentru mine, un copil petrecînd paşnic într-o familie fără aspiraţii la perfecţiunea de la televizor, Revelionul, aşa cum ar fi trebuit el să fie , rămînea cel de pe ecran. Nu neapărat mi-l doream, dar îi respectam formalismul, kits