convorbire cu
Augustin BUZURA Impostura nu înlocuieşte ceva, după cum de obicei se crede ci, de fapt, dublează: funcţii, poziţii, avantaje. E ca un fel de nămol ce se prinde de lucruri şi, după împrejurări, se dă fie drept apă în curs de limpezire, fie drept pămînt care azi-mîine va căpăta consistenţa uscatului. E mereu o pseudo-apă, mereu un cvasi-pămînt, rămînînd, în acelaş timp, şi ceea ce a fost de la bun început - teritoriu înşelător. Ce fel de lume se poate clădi pe acest teren mlăştinos?
Travesti Stimate Augustin Buzura, în romanele dvs. s-a putut urmări, încă de la debut, o temă cu două variaţiuni, să spunem aşa: impostura şi umilinţa. De ce aţi ales-o, într-o vreme cînd obsesia prozatorilor era tema puterii, a mecanismelor ei, a raporturilor de forţă dintre stăpîni şi supuşi etc.? Chiar din primul roman, Absenţii, m-a obsedat aria imposturii şi în sens de melodie dominantă a "epocii", dar şi de întindere a fenomenului pe spaţii tot mai cuprinzătoare. Ocupa teritorii nepermis de mari, înainte, dar, din păcate şi astăzi, în libertate, foamea ei de spaţiu este nepotolită, în creştere chiar, în viaţa socială, politică, în viaţa culturală. Atîta vreme cît impostorilor li se permite să se scalde în apele lor, să devină solişti - după care nu mai pot fi clintiţi fiindcă ajung să treacă drept "autorităţi" în diferite domenii - lucrurile nu pot merge bine. Nu mă refer doar la prezent. Dar ne stricăm singuri viitorul, fără să fie nevoie de urgii naturale, comploturi universale sau mai ştiu eu ce, dacă acceptăm să asistăm pasivi la înflorirea imposturii în libertate. Mă doare teribil cînd adevărul devine minciună şi minciuna adevăr, cînd nulitatea ajunge model, iar valoarea, modelul posibil, este tratată umilitor în registru derizoriu. Credeţi că astăzi aceasta e realitatea? Este un teribil amestec de realitate şi irealitate, un spaţiu de confuzie, de
