Parlamentul s-a umplut iar de figurile patibulare ale anilor nouăzeci, fiind, de altminteri, copie a lumii în care ne mişcăm, masa de manevră care, prin număr, a decis recenta derivă a ţării. Una dintre cele mai nenorocite. Şi mai de neimaginat, în 1996. Cei care acum burduşesc cele două camere sînt rudele în linie dreaptă ale fedesenoilor care tropăiau în ilustra sală ori de cîte ori cîte un brav "romantic", ce făcuse grea puşcărie comunistă, încerca să explice tropăitorilor cam cum vine chestiunea cu democraţia. Ce spectacol vivant isca apariţia, la tribună, a unui Dan Amedeu Lăzărescu, liberalul tobă de carte, dar şi cu doza necesară de umor foarte serios jucat, cînd acesta - mai în glumă, mai în serios - se făcea avocatul diavolului din sală, flatîndu-i pe tropăitori în ideea că, numai şi prin prezenţa lor numeroasă acolo, însemnau un început de democraţie, cu care eventual se putea pleca la drum. Cît simţeau aceştia briciul ironiei rămîne enigmă, fapt e că erau momente cînd sala hohotea, ignară, la recitativul neologistic al eruditului, parşiv jucat în arena circului de clovnul de ştofă nobilă. Cine să-i mai facă acum să rîdă pe sanculoţii buluciţi în Parlament ca-n talcioc? Cine? Nuntaşii Dolănescu şi Loghin? Dar şi "majoritarii" ăştia s-au mai cizelat între timp. Nu mai ţine. Or să-l pomenească ei mult şi bine pe şolticul domn Amedeu...

Orchestra îşi face acordajul, sala - în rumoare - e plină. E un program de zile mari: Chopin, cu o japoneză la pian. Intru şi, pe pasajul din mijloc, vine spre mine colegul O. Patetic şi exaltat, comme d'habitude. Te felicit!... începe el sonor, ca să fie auzit. (M-aş mira să mă felicite, în public, pentru vreo expoziţie, pentru vreo proză, ceva.) Te felicit!... repetă teatral... pentru mormîntul de la Eternitatea... e foarte frumos. Mulţumesc, zic eu cu modestie şi ne strîngem mîna. În care timp, trecînd şo