Meseriile şi pasiunile lui Constantin Popa - profesor de iluzii la Universitatea de Arte "G. Enescu", actor, dramaturg, regizor, filosof, poet - sînt, cu propria-i vorbă, falimentare în ordinea traiului, substanţiale însă, capabile să umple cu sensuri profunde existenţa sa, provocînd şi îmbogăţind mereu fiinţa interioară. Meserii falimentare este titlul unui poem din ultimul său volum de versuri, Donatorul de umbră (Editura Junimea, 2000), o carte frumoasă în înţelesul propriu al cuvîntului: tipar elegant, ilustraţii foarte "poetice" - în sensul poeziei, adică - semnate de sensibilul plastician Ion Truică. Autorul şi-a gîndit, aşa cum ne-a obişnuit, cu multă grijă arhitectura cărţii; segmentele ei "curg" pe un palier tematic bogat care începe de la înţelesurile raportului nu o dată tensionat dintre a fi şi a avea, dintre fiinţă şi nefiinţă, aproape şi departe, privire şi vedere: o perspectivă categorială care include teme majore. Erosul, de exemplu, explorat în multe dintre semnificaţiile sale, începînd, desigur, cu religia iubirii pe care va fi adus-o Iisus Christos: "Crezînd în flori, tu şi eu,/ ca într-ale iubirii efigii,/ am învăţat să cred şi-n Dumnezeu,/ devenind umili slujitori/ a două religii", scrie poetul în Convertiri, descriind calea: prin iubire spre divin, aşa cum ne învaţă Noul Testament şi textele Sfinţilor Părinţi. Foarte interesantă în economia perceperii limbajului poetic şi a succesivelor sale transformări este secţiunea a doua a cărţii, Respiraţii între paranteze; se vorbeşte aici despre "viciile metaforei" şi ale ornamentului stilistic, despre poezia ca o "dichisită ichebană", poetul e un "profesionist al melancoliei", pendulînd între elixirul din pahar şi "fustele muzei", totul învăluit în umor, ironie şi o autoironie caldă, cordială, care nu demolează nimic. Soluţia? Iat-o, în Viciile metaforei: "Ce obicei prost parfumat,/ ce pă-cat, ce