Comedia săltăreaţă (şi tragică) a vieţii de fiecare zi
Când totul pare spus în poezie, când îţi vine să crezi că s-au făcut toate experienţele posibile, inclusiv experienţa renunţării la orice experienţă, apare o poetă ca Zamfira Zamfirescu care te cucereşte cu textele ei, creându-ţi senzaţia că citeşti pentru prima dată versuri.
Ea nu este o poetă naivă, dar te transformă într-un cititor naiv. Din cauza ei, te surprinzi entuziasmându-te chiar şi în faţa unor scamatorii poetice cărora le cunoşteai de multă vreme secretul.
De unde a apărut Zamfira Zamfirescu? Nu se ştie. Din volumul ei de debut, Da, lipseşte orice fişă bio-bibliografică. Există doar o fotografie, pe ultima copertă, fotografia unei femei frumoase, elegante şi triste, descinse parcă din proza Hortensiei Papadat-Bengescu.
Ce studii a făcut Zamfira Zamfirescu? Ce cărţi a citit? Ce autori au influenţat-o? Mai multe poeme din volum sunt concepute sub forma unor scrisori adresate lui Cristian Popescu. Ar fi deci un indiciu. Dar e prea puţin.
Din ce depărtări astrale şi-a importat ea materia din care îşi fabrică poezia de o remarcabilă noutate? Iată prima întrebare la care putem răspunde. Această materie e luată de fapt de aici, din jurul nostru, e chiar viaţa noastră de fiecare zi.
Situaţii pe lângă care noi trecem zilnic, plictisiţi, sunt înregistrate de Zamfira Zamfirescu cu o mare mobilizare afectivă, asemenea unor evenimente. Chiar şi blazarea ei are ceva activ, dinamizator. Poeta colorează momentele cele mai cenuşii. Plictiseala însăşi devine o comedie, reprezentată prin mecanica ei gramaticală. Iată ce se întâmplă într-un anodin compartiment de tren:
"Eu mă uitam pe geam/ Tu te uitai pe geam/ Ei se uitau pe geam/ Ele se uitau pe geam/ Noi toţi ne uitam/ pe geam când s-a deschis uşa/ brusc şi o voce a spus:/ "biletele şi legitimaţiile d
