Pe 18 decembrie 2000 s-au împlinit şapte ani de cînd Gheorghe Cozorici nu mai este printre noi. În intervalul acesta s-au pierdut pe cărările ţării de dincolo prea mulţi din marii noştri artişti. Cei care ne-au mai rămas par cumva singuri şi stingheri. Un anumit soi de boierie din teatrul românesc este pe cale de dispariţie şi sîntem prea puţin conştienţi de asta. Trecem, trebuie să o recunoaştem, cu oarecare nepăsare pe lîngă marile noastre valori, rănindu-le, poate, sensibilităţile. Şi, deodată, dispar! Tîrzii lamentaţiile, lacrimile, părul smuls...
Încerc să refac, într-un sfîrşit de decembrie anormal de cald (15oC!), chipul unui mare artist şi al unei generaţii. L-am cunoscut pe Gheorghe Cozorici într-un octombrie sau noiembrie mohorît. Era 1993. Tîrgu-Mureş. Se sărbătorea "promoţia de aur" a teatrului românesc. Treizeci şi şapte de ani de la absolvire. Două zile am respirat acelaşi aer cu George Constantin, Gheorghe Cozorici, Silviu Stănculescu, Sanda Toma, Mircea Albulescu... Lipseau deja Amza Pellea, Silvia Popovici, Gina Patrichi... Mă uitam pe scenă la cei prezenţi şi refăceam, din memorie, locurile goale. Trei cuvinte mi-au trecut prin minte: geniu, nebunie, modestie. Mi se pare că sub semnul lor s-a aşezat spiritul generaţiei. Au plecat de la început în căutarea adevărului şi a performanţei. În luna iulie 1956, un grup de actori absolvenţi, de tineri scenografi şi regizori hotărau plecarea la Teatrul Naţional din Craiova. "Creierul" era asistentul lor, regizorul Vlad Mugur. Echipa a fost următoarea: Gheorghe Cozorici, Victor Rebengiuc, Amza Pellea, Silvia Popovici, Sanda Toma, Constantin Rauţchi, Dumitru Rucăreanu. I-au însoţit regizorii Radu Penciulescu şi Dinu Cernescu şi scenograful Ion Popescu-Udrişte. Vă imaginaţi un teatru cu toţi aceştia la un loc? Ce energii extraordinare, ce comunicare umană şi spirituală! Iar teatrul era mai presus d
