Mezina protagonistului şi naratorului din romanul lui Saul Bellow Darul lui Humboldt, pe care l-am recitit între Sărbătorile trecute, probabil atras inconştient de semnificaţia titlului, are curiozitatea să ştie cum arătau casele şi oamenii din oraşul Chicago, cum arăta lumea toată mai demult, pe vremea cînd ea nu se născuse. Este şi tema unor amintiri ale lui Ghica, Negruzzi şi Russo, în secolul al XIX-lea, cînd schimbările sociale deveniseră la noi sesizabile, după stagnarea din deceniile anterioare. Rapiditatea acestor prefaceri este astăzi mai mare decît niciodată şi ar fi cît se poate de firesc să-i acordăm atenţie. Generaţia mea, de exemplu, care s-a născut înainte de război şi a fost contemporană cu două răsturnări de regim politic, pătrunde în mileniul următor încărcată de experienţe bogate şi adînci. Dar nu despre istorie vreau să vorbesc neapărat, ci despre cotidian. întrebările fetiţei lui Charlie Citrine din romanul lui Bellow m-au determinat să mă gîndesc la lucruri pe care le uitasem, ca şi cum nu s-ar fi întîmplat, şi care mi-au revenit în minte asemenea unor fotografii vechi peste care nimereşti fără să vrei într-un album de familie.
Şi, fiindcă tot sîntem în Sărbători, mi-am amintit cum era Crăciunul, cu o jumătate de veac înainte, în copilăria mea. Totul se făcea pe atunci în casă, nu numai sarmalele, dar cîrnaţii, cozonacii şi celelalte. Am văzut, nu o dată, tăierea porcului şi m-a impresionat teribil, mai ales guiţatul lui de spaimă cînd simţea apropierea cuţitului, şi mirosul de şoric pîrlit. în gospodăria bunicilor mei materni din Rm. Vîlcea, foarte burgheză, de altfel, asemenea lucruri nu difereau deloc de cele de la ţară, din satul ardelean al tatălui meu. Bunica mea, sora şi cumnata ei, care locuiau în curţi învecinate, îşi strîngeau părul în basmale groase, îşi puneau şorţuri uriaşe şi trebăluiau cot la cot cu sumedenia de femei