Engadina reprezintă pentru turiştii din lumea întreagă una dintre atracţiile cele mai aţâţătoare, graţie unui relief şi unui climat singulare în felul lor, eleganţei hotelurilor şi multitudinii pistelor de schi sau potecilor de drumeţie, dar puţini dintre cei care o vizitează, mă gândesc la răsfăţaţii lumii, caută aici urmele unei străvechi culturi romanice sau se interesează de un grai - cel ladin - a cărui forţă se diminuează cu trecerea timpului. Cea mai faimoasă bijuterie elveţiană, Engadina, cu munţi de peste 4000 de metri şi cu lacuri de un albastru indescriptibil este cea mai cosmopolită, nu numai din punct de vedere lingvistic. Înainte de război, contactele noastre culturale se realizau, în ceea ce priveşte romanşa, cu această regiune, Surselva fiind mai rar abordată de oamenii de cultură, deşi vorbitorii de romanşă erau, ca şi astăzi, mai numeroşi. Ovid Densusianu vizita mai ales Engadina de Jos, împrejurimile Taraspului, iar Nicolae Iorga era în căutarea "fraţilor noştri mai mici", romanşii ladini. De această superbă regiune helvetică suntem legaţi, ca să spun aşa, şi "fizic", căci râul care străbate locul şi este cântat în literatura ladină, Inul, se varsă în Dunăre, trimiţându-şi apele, prin intermediul ei, în Marea Neagră.

Engadina s-a bucurat, din unghiul de vedere romanş, de faima "nobilimii romanşe", a familiilor bogate (de tipul cunoscutei Von Planta), la care lucrau vara cei veniţi din Surselva, o regiune mai rustică şi mai săracă în epocă. Despărţiţi de un relief greu accesibil în trecut, dar mai ales de diferenţele confesionale, romanşii s-au izolat unii de alţii şi din punct de vedere lingvistic şi cultural, izolare care a dus la diminuarea numărului de vorbitori şi la accelerarea germanizării. Dintre toate graiurile romanşe, cel din Engadina de Sus, numit puter, este cel mai ameninţat. Au rămas doar vreo 3000 de vorbitori răspândiţi