Ah, un almanah!
În anii '80, pe vremea cînd, în lipsă de alte distracţii, românii citeau, almanahurile de sfîrşit de an erau best-sellers, se vindeau pe sub tejghea în zeci de mii de exemplare. Aproape nu exista publicaţie care să nu-şi alcătuiască un asemenea volum aducător de beneficii. Chiar dacă, de la un moment dat, se impusese ca şi ele să se deschidă cu "portretul", neasortat la tematică - umor, cinema, SF, fantasy, gastronomie, mode etc. - cititorul ştia că în pagini va găsi ceva care să-l distragă din realitatea toxică, exasperantă. Almanahurile deveniseră un cadou predilect de Crăciun şi monedă forte pentru "atenţii", la concurenţă cu Kentul şi săpunul Lux. Apăruseră şi profesionişti în confecţionarea acestor cărţulii compozite, în care intrau ca ingrediente obligatorii multe poze, anecdote, caricaturi, cuvinte încrucişate, "curiozităţi" mai mult sau mai puţin inventate, informaţii enciclopedice, traduceri din autori celebri. După '89, obiceiul editării de almanahuri a dispărut, ca şi alte divertismente "de epocă" precum vizionarea în grup a filmelor pe casete video (ah, vocea Irinei Nistor!), sau a programelor TV cu purici de la bulgari, sîrbi, unguri. Acum au rămas doar doi-trei cei care mai cutează să scoată almanahuri anuale, pe de o parte fiindcă distracţia populară a cititului a dispărut copleşită de alte divertismente, pe de alta fiindcă nici preţul unui asemenea volum nu mai e la îndemîna oricui. Un almanah despre care bănuim că "merge" încă e acela al Academiei Caţavencu. Şi asta fiindcă oamenii sînt totuşi dornici să se amuze pe seama netrebnicilor politicieni, să rîdă de ei, răcorindu-se pentru umilinţe şi înşelătorii. Rîs fără veselie, rîs al dracului, adică necurat, dar cît de cît defulator. Satira cu colţi şi ghiare s-a întins pe tot locul, împingînd la margine umorul simpatetic. Spiritele subţiri nu mai au căutare şi
