Chestiunea identităţii naţionale sau, cu un alt termen, al specificului naţional preocupă de mult şi copleşitor lumea intelectuală românească. Parcă secolul care stă să se încheie a atins cotele maxime ale acestei absorbante preocupări. Publicînd, în 1980, o carte despre dezbaterea de idei din al treilea deceniu (se numea Tradiţionalism şi modernitate în deceniul al treilea) mi-au fost necesare peste o sută de pagini pentru a comenta dezbaterile de idei în jurul temei specificului naţional. Fără îndoială, deceniile interbelice ating punctul de sus al acestor dezbateri. Şi ele sînt multe, afirmate de personalităţi de prim ordin. Viaţa Românească are bărbăţia de a anunţa, prin condeiul autorizat al lui Ibrăileanu, sfîrşitul poporanismului, datorită împlinirii marilor reforme postbelice, dar arată că din toate cîte a afirmat din 1906 încoace a rămas în picioare doar conceptul specificului naţional, pe care continuă să-l apere. M. Ralea îşi asumă misiunea de a defini, în numele revistei, un punct de vedere înnoitor în această chestiune. În 1927 publică, în Viaţa Românească, două studii esenţiale: Etic şi estetic şi Fenomenul românesc, acesta din urmă de importanţă fundamentală. El căuta, aici, formula sufletească a românului. Aşezat la confluenţa dintre Apus şi Răsărit "poporul român ar dezvolta o valoare intermediară": De aceea "echilibrul nostru sufletesc se numeşte adaptabilitate. Prin ea ne deosebim de toată lumea Orientului, dar şi de cea a Apusului". De aici provin alte elemente complementare care o definesc: inteligenţa ("la răspîntie se cere mai multă înţelepciune ca oriunde") inaderenţa la misticism şi nebulozitate abstractă, simţul relativului, luciditatea, spiritul critic, scepticismul, puterea de observaţie, percepţia iute, lipsa de imaginaţie şi de viaţa interioară. Nichifor Crainic, care a acaparat conducerea Gîndirii prin 1926, fundează alt punct de