In unsprezece ani, la conducerea Romaniei s-au perindat trei legislaturi, sfarsitul anului trecut aducand-o pe cea de a patra. De fiecare data, inceputul a fost cel mai greu, iar transferul de putere s-a realizat cu destul de multe emotii, mai ales cand rezultatele alegerilor au dus la schimbari ale puterii in spectrul politic, dintr-o parte in alta. In 1990, cu vistieria tarii plina si cu datoriile achitate la zi, puterea instalata s-a plans de greaua mostenire lasata de cei 50 de ani de comunism. Era in primul rand o problema de mentalitate, in greaua trecere a Romaniei de la un regim totalitar, de la o economie centralizata si controlata pana in cele mai mici cotloane de catre stat, la o economie de piata, bazata in primul rand pe proprietatea privata si pe libera circulatie a banilor si marfurilor. In baza acelor declaratii, demarajul s-a facut mai greu, masurile populiste nu au incetat sa apara, iar din speranta de mai bine a ramas doar speranta. In 1992, a urmat o noua legislatura, in fapt o continuare a aceleiasi garzi, de data aceasta pentru un mandat intreg. Concluzia: fara jumatati de masura.

Printre masurile de atunci s-a numarat si demararea procesului de privatizare (ca o prima conditie a reformei economice si a trecerii la economia de piata), prin infiintarea Agentiei Nationale de Privatizare, subordonata unui Minister al Privatizarii. Toate bune si frumoase, insa patru ani nu s-a miscat mai nimic, atat in ceea ce priveste procesul de privatizare, cat si in ceea ce se poate denumi bunastarea populatiei. Vina a fost aruncata in continuare pe ceea ce s-a intamplat inainte de 1989, caci consecintele, atat de grave, au strabatut cu nonsalanta anii si au pus in continuare bete in roate guvernantilor. Satui de promisiuni, romanii au votat altceva in 1996, plini de speranta unei vieti mai bune. Totul a fost cat se poate de normal pana cand