Locuiam intr-o casa la marginea padurii. Un loc feeric, unde anotimpurile inscenau privelisti de vis. Toamna invelea in aur si in arama frunzisul copacilor, iarna impodobea brazii cu ghirlande de nestemate, in vreme ce primavara aprindea lumanari mici de muguri scanteietori.
In fata casei era un nuc batran ce-si intindea ramurile pana la fereastra camerei noastre de la etaj, iar in spatele gradinii erau mai multi aluni.
Intr-o scorbura din nuc, isi facuse cuib o familie de veverite. Ea era rosiatica, iar el avea blanita maro inchis, batand spre negru. Cozile lor stufoase erau adevarate parasute ce le ajutau sa aterizeze lin, cand sareau din copaci. Cand se jucau, te ameteau prin viteza cu care saltau de pe un ram pe altul, prin rapiditatea cu care urcau pe trunchiurile arborilor, pana in varful lor.
Le-am numit Scanteia si Fulgerul. Zilnic veneau pe pervazul ferestrei si, cand geamul era deschis, nu se sfiau sa intre in dormitor. Erau foarte simpatice, mai ales cand luau intre labute cate-o nuca si cu dintii lor ascutiti o spargeau si-i mancau miezul. Incepusem sa le pun pe pervaz nuci, alune si ciuperci, apoi le bateam in geam, pentru a le pofti la ospat. Intai s-au speriat, dar cu timpul au inteles ca dupa fiecare bataie gaseau cate ceva bun de mancat.
Intr-o zi, auzim lovituri in geam. Veveritele izbeau cu labutele in fereastra. Aveau niste mutrisoare foarte contrariate, fiindca nu gasisera nimic pe pervaz. Imediat le-am pus niste alune.
Dar cea mai minunata intamplare s-a petrecut cand cele doua veverite au avut pui. Din scorbura rasunau tipetele nou-nascutilor. Scanteiuta aproape ca nu-si mai parasea puisorii. Statea culcata langa ei, ii ingrijea, hranindu-i cu lapte, ii incalzea si ii lingea mereu, astfel ca blanita lor lucea de curatenie si era pufoasa. Cand iesea dupa hrana, puisorii stateau in culcus strans lipiti unul de altu
