Cand acum exact un an barajul unei societati de prelucrare a aurului s-a rupt, iar cianura folosita in procesul tehnologic s-a infiltrat in Somes si de aici in Tisa, autoritatile au incercat din rasputeri sa se disculpe in fata tuturor, spunand ca nu sunt responsabile de dezastru.
Au murit sute de tone de peste si apele au ramas otravitoare pentru cateva saptamani. Mai mult chiar, cianura a strabatut, dusa de apa, mai multe sute de kilometri si, ironia sortii, a ajuns din nou in apele teritoriale romanesti. Chiar si-asa, toata lumea s-a dezvinovatit, insistand asupra caracterului accidental al catastrofei. Cu toate acestea, nu este prima data cand apele Romaniei sunt pustiite cu otravuri, iar practica dezvinovatirii nu mai insala pe nimeni. Poluarea a devenit, de multa vreme, o prezenta mortala in cele mai multe dintre orasele sau zonele industriale ale tarii.
Cine bate drumul pe soseaua Oltenitei, merge o vreme catre Dunare si apoi face un mic ocol, ajunge pe malul lacului Mostistea. Lacul a fost, pana acum un deceniu, parte dintr-un plan faraonic al regimului Ceausescu. Aici urma sa fie un imens lac de acumulare. Satul de pe marginea lacului natural a fost demolat, liziera de salcami si salcii a fost culcata la pamant, iar apa s-a acumulat, inundand vatra satului. Vara, daca apele ar fi mai curate, s-ar putea vedea ulitele fostului sat Tariceni. Insa apa este murdara si nu se mai poate zari nimic prin undele ei. Aasa cum nimic nu se vede pe malurile apropiate sau indepartate ale multor rauri. Nimic, doar brauri naturale de pamant, maracini si piatra. Aici, pe sute si mii de hectare nu mai creste nimic. Este un peisaj selenar, unde omul simte ca nu mai are ce cauta. Lacul Mostistea a devenit doar o sursa de hrana pentru braconieri si cimitirul unde mor pasarile de curte, prinse in capcana fatala a noroiului de pe mal. Vara sau iarna, peste oglinda l
