Tepro In ultimele luni, statul roman pare a-si fi luat in serios rolul de salvator al esecurilor privatizarii din Romania. Un stat ajuns la fundul sacului a realizat ca singura solutie pentru indreptarea stangaciilor (pentru a nu folosi un cuvant mai dur) mai-marilor privatizarii este asumarea acestor esecuri. Pornind pe firul invers, trebuie remarcata "abilitatea" statului in administrarea propriei privatizari, caci de ani buni nu inceteaza sa-si dea cu stangul in dreptul. Reprezentat grafic, procesul privatizarii ar cunoaste o serie de curbe extrem de interesante. In loc sa-si urmeze cursul firesc, de scadere a numarului de societati aflate in portofoliul statului, curba care se inregistreaza merge uneori in sens invers. Cu alte cuvinte, statul salvator intinde o mana de ajutor bietelor societati aflate la mare ananghie, luandu-le sub aripa sa protectoare.

Dupa deznodamantul din cazul Tepro, in care statul a pierdut dar a si castigat, a urmat povestea cu final (ne)fericit de la Pascani, de la Nectar. Daca la Tepro deznodamantul a fost dictat de politica paguboasa a proprietarilor cehi, la Nectar greseala ii apartine chiar statului roman. Intr-o nebuloasa a export-importurilor care favorizeaza anumite grupuri de firme, aceleasi in mai toate legislaturile, statul roman a uitat ca in Romania mai existau cateva biete firme al caror principal obiect de activitate il constituia producerea zaharului. Incet, dar sigur, aceste firme producatoare au fost vandute, in mare parte, unor consortii europene, dupa care, surpriza, majoritatea au fost inchise. Chiar daca fabrica de la Pascani nu a fost vanduta unei societati din exterior, ci unui holding respectabil din Romania, situatia a fost similara, iar Nectar a avut aceeasi soarta ca si colegele sale de suferinta.

Cauzele acestor sincope s-au regasit in politica vamala a Romaniei in ceea ce prives