In ultimele zece minute mi-au trecut prin cap o multime de formule care epitomizau, vorba lui Patapievici, starile mele de memorie, care-mi interpreteaza ceea ce simteam acum zece ani. Si e normal ca acelasi moment sa fie retrait prin exacerbarea acelorasi stari. Momentele astea conteaza doar cind survin ca eveniment, nici un eveniment nu mai poate fi reluat, memoria este in asemenea cazuri inutila, ea nu face altceva decit sa pompeze emotiile – o data proaspete – cu ajutorul stimulilor externi. Detasarea exista astazi, detasarea fata de eveniment inseamna de fapt moartea lui si intrarea ramasitelor in jurisdictia unor discursuri care le transforma in constructe istorice. Singura data din viata cind am trait istorie a fost in zilele acelea de dupa 22 decembrie. Nu pot sa vorbesc despre asta inocent, fara sa iau in calcul toate determinarile relatiei mele cu evenimentul in cauza. La 14 ani, si acum, retraind, nu pot sa nu simt altfel, mi-a fost frica. Desi eram foarte entuziasmat, fericit. Trebuie sa marturisesc ca ceea ce ma fascinase la regimul lui Ceausescu era spectacolul ordinii, ca imitam limbajul oficial si caracterul lui injonctiv nu avea pentru mine doar valoarea unor cuvinte de tinichea. Ele transmiteau forta, forta ordinii. In jurnalul meu din 1989 – am asa ceva – n-am putut sa scriu nimic pe 22. Ultima insemnare a mea ca cetatean al RSR e din ziua meciului cu Danemarca. Pe vremea aceea, cind eram entuziasmat, scriam exact in stilul jurnalistic al epocii: redundant, cu o solicitudine autista. Pentru ca, repet, mie, limbajul acela imi dadea impresia de forta, de unitate, si pentru ca era singura expresie (re)cunoscuta a bucuriei, a entuziasmului colective. Entuziasm = colectiv. Revolutia, asistata la televizor, am trait-o, inedit si ciudat astazi, pe de o parte singur. Acum stiu de ce mi-era teama.

Pentru ca asistam la agonia unui regim. Trecea