S-au împlinit, la 6 ianuarie ale acestui an, primul din mileniul trei, patru decenii de la stingerea din viaţă, în necruţătoare condiţii de detenţie, a omului de cultură şi a bărbatului politic care a fost Radu Cioculescu. La 20 februarie tot ale acestui an se va fi scurs un secol de la naşterea sa. Timp de surpări şi reaşezări pentru mai multe generaţii, ocean al uitării, cu promontorii de aducere aminte...

Fiu al înzestratului inginer - poet în anii formaţiei - Nicolae Cioculescu, din neam de mazili, şi al Constanţei, născută Miloteanu, dintr-o distinsă familie mehedinţeană, Radu a văzut lumina zilei la Turnu-Severin, pe atunci oraş portuar de graniţă şi unde tatăl său conducea şantierul naval. Radu, şi mai apoi fratele lui mai mic, Şerban, s-au bucurat de copilăria ocrotită a copiilor de notabili, într-un oraş numit al rozelor, după profunziunea acestor flori în parcuri şi grădinile opulentelor case al căror mobilier sosea, pe calea Dunării, de la Pesta şi Viena, ale căror biblioteci conţineau ultimele noutăţi ale librăriilor pariziene.

Foarte diferiţi structural, fraţii Cioculescu, cel mare brun, vivace, cu ochi jucăuşi şi promiţând o structură atletică, mezinul blond, cu ochii albaştri, interiorizat şi cu aparenţă fragilă, aveau în comun umorul, luciditatea şi o certă propensiune pentru cultură. Crescuţi cu bonă, copiii au vorbit întâi limba germană, apoi cea natală, învăţând de la părinţi şi limba franceză, Radu manifestând de pe atunci aplecare spre muzică, Şerban către lecturi.

Brusca dispariţie a părinţilor, pe când cei doi fraţi intrau în adolescenţă, ca şi izbucnirea primului război mondial, când fratele mai vârstnic, cercetaş, a urmat drumul trupelor în Moldova, în unul din acele gesturi de decizie ce-i va caracteriza întreaga viaţă, le-a modificat cursul existenţelor. Ulterior, student la Facultatea de Chimie, cu atât de bune re