Folosirea unui nume propriu foarte răspândit pentru a desemna metonimic cetăţeanul-tip, reprezentantul generic al unei etnii sau al unei categorii sociale, e un fenomen cultural universal; în Nume de persoane (1965) Al. Graur ilustrează fenomenul, printre altele, prin numele pe care le consideră simbolice pentru rus, german, român: Ivan, Fritz, Popescu). într-un studiu din 1928 (Divagazioni semantiche rumene), C. Tagliavini aduna o bogată serie de nume româneşti folosite pentru a desemna "omul simplu", "omul prost"; lista începe, nu întîmplător, cu Gheorghe (exemplul cel mai clar al sensului e o zicală culeasă de Pamfile într-o cercetare din 1908: "Nu fii Gheorghe" = "nu fii prost"). Şi Graur, în volumul deja citat, aminteşte o sintagmă glumeaţă din vremea copilăriei sale - "model nea Gheorghe" = "obiect grosolan, nefasonat" (p. 157). Ca şi Ion ("să vorbească şi nea Ion, că şi el e om") sau Vasile, alte nume selectate în timp de vorbitori pentru un uz glumeţ şi depreciativ, Gheorghe aparţine seriei onomastice tradiţionale, fiind unul dintre cele mai populare nume calendaristice, în special în mediile ţărăneşti. E probabil ca Gheorghe să fi asumat semnificaţiile cele mai "rustice" (suferind şi o devalorizare previzibilă) pentru că e, între celelalte amintite, singurul care a fost dublat cu succes de o formă percepută de mulţi ca elegantă, cultă, citadină - George. S-a format astfel cuplul Gheorghe (asociat mediului rural) / George ("înnobilat"), în vreme ce Ion a rămas o alegere pentru toate registrele, iar Vasile sau Ilie au fost simţite ca predominant populare. Evident, modele lingvistice sau opţiunile personale pot răsturna oricînd situaţiile descrise, modificînd în plan social sau individual conotaţiile culturale ale numelor .

în limba actuală, numele cu valoare generică şi vag depreciativă - derivată tocmai din ideea de "anonim, ins mediu" - circulă