Uriel
Am coborît de la Palat şi m-am oprit pe terasa de jos, de unde pămîntul se arăta ca un bulgăr vişiniu, cînd în umbră, cînd în lumină. Căpăta forme şi culori din acest ritm neschimbat, neînţeles. Nu puteam să scap din robia lui; el bătea cadenţa inimii, i se potrivea într-o geometrie care mişca întregul cosmos. Se potrivea? Schimbările radicale, frîngerea istoriei în care am apărut şi ne-am obişnuit, născuse nelinişte şi chiar răscoale. Toate aceste lunecuşuri fatale mă atrăgeau şi-mi era frică de frica mea, chemat de adîncul din care ştiam că nu voi mai ieşi. Deodată o bubuitură prelungită de munţi şi văi mă aduse la realitate. Eram atacaţi, mi-e greu s-o spun, chiar de fraţii noştri, adică foştii noştri fraţi, lepădăturile iadului. Un escadron comandat de Mihail făcu ordine. Măturarăm cărările pe care, cu răbdare, urcau sufletele spre odihnă.
Fumul rămas pe locurile bătăliei stăruia încă, pierzîndu-se încet peste munţii de cristal, trecea de vîrfurile albe. Şi am văzut pe un plai cum înaintează spre noi o vietate bizară, o omidă poate. Iar omida se schimbă şi crescu; aş fi zis că vine o turmă de berbecei. Şi iarăşi m-am uitat: creştea. Am dat alarmă. Mihail, care avea ochii cei mai ageri dintre noi, semnală: "Făpturi necunoscute, înarmate." Cînd ajunseră pe puntea care trece rîul, i-am recunoscut copleşiţi de mirare şi i-am numărat: 49. Am îngenunchiat toţi şi le-am cerut smeriţi blagoslovenie. Şi cu toată plecăciunea noastră pornită din cugete curate, nu ne-am putut stăpîni rîsul. Erau părinţii pustiei. Obosiţi de lungimea drumului, de urcuş şi de slăbiciunea oaselor, abia se mai ţineau pe picioare. Cîţiva ne-am grăbit să-i sprijinim şi să le dăm apă, dar ei se împotriviră cu aspre cuvinte. Zdrenţeroşi, cu antiree cîrpite, unii purtau tingiri sau beţe pe care, lovindu-le, scoteau o larmă de tremurau pomii din Eden. Un bătrîn
