Un cititor clasic de jurnale, un curios, un avid de informaţii despre viaţa şi opiniile scriitorilor nu va fi satisfăcut de Jurnalul suedez al Gabrielei Melinescu. Nu pentru că ceea ce notează autoarea n-ar conţine fapte, dimpotrivă. Materialul propriu-zis al jurnalului e foarte interesant în sine: o scriitoare părăseşte România comunistă în 1976 şi încearcă să se acomodeze cu un climat social şi cultural cît se poate de diferit, cel suedez. Şi nu orice scriitoare, ci una cunoscută, cu legături la vîrf în lumea intelectuală românească, o femeie frumoasă şi dezinvoltă, fără pic de pudibonderie. Ajunsă în Suedia, ea reuşeşte să rămînă într-o lume culturală la fel de elevată, chiar dacă străină, învaţă suedeza pînă la a scrie literatură în această limbă nu tocmai prietenoasă şi adoptată cu mari greutăţi. E o învingătoare, o amazoană, după cum spune ea însăşi. Plecată aparent definitiv din ţară, ea întreţine legătura cu mulţi dintre scriitorii români, le facilitează călătorii, îi găzduieşte (Breban, Ţoiu), le urmăreşte comportamentul nu întotdeauna elegant. Comentează cu interes evenimente şi are o incredibil de bogată viaţă interioară. Amintirea lui Nichita Stănescu e un leit-motiv al jurnalului, moartea lui afectează serios echilibrul interior greu cîştigat. Relaţia cu René e analizată cu o luciditate cîteodată crudă, asistăm la dezvelirea fără prejudecăţi a unei feminităţi incendiare. Totul ar indica un jurnal senzaţional. Şi totuşi... felul în care sînt notate sau povestite faptele îl face să fie fabulatoriu. Boala, moartea, un avort, iubirea, dezamăgirea, dorul de ţară, micile bîrfe, toate sînt voalate. Pe de-o parte, de un misticism special, asumat, pe de altă parte, de un fel de eleganţă metaforică. Primul ţine de o filosofie personală, sentimentală şi livrescă în acelaşi timp. A doua cred că este produsul unei vîrste literare: în ciuda confesiunilor şocante