A avut un oarecare... ecou, deloc favorabil autorului şi nouă, care l-am publicat, articolul d-lui Valeriu Rusu din numărul dublu (51-52) pe anul trecut al revistei, intitulat Tot despre aberaţii şi supraintitulat de noi Ecouri. Răspunderea publicării îmi revine în întregime. Am procedat aşa în virtutea principiului că opinia diferită sau opusă trebuie respectată. Mi s-a părut suficient să marchez prin supratitlu distanţa faţă de conţinutul articolului. E cinstit să recunosc totodată că n-am dat atenţia cuvenită intervenţiei d-lui Rusu, parcurgînd-o în grabă. E un paradox la mijloc. Tocmai textele aparţinînd unor oameni pe care-i cunosc bine le citesc superficial înainte de a le trimite la tipar şi le reiau pe îndelete cînd am în mînă numărul de revistă. Cu necunoscuţii, sînt vigilent din capul locului! Nu e un motiv de laudă, dar aşa se întîmplă. Pe profesorul de la Aix-en-Provence şi pe soţia sa, Aurelia Rusu, editoare a operei lui Eminescu, îi ştiu personal şi din scris de multă vreme. Ceea ce mi-a scăpat iniţial, deşi remarcasem faptul că dl Rusu e un fan al d-lui Theodor Codreanu şi al celor care, de la o vreme, îl interpretează aberant pe Eminescu, a fost lunecarea d-sale de la idei şi argumente la atacul la persoană şi la procesul de intenţie. Acest lucru mi se pare inacceptabil şi îl deplor, cerînd totodată scuze d-nilor Mihai Zamfir şi Eugen Simion, ţinte ale vehemenţei umorale a d-lui Rusu, ca şi acelor cititori ai revistei care se vor fi mirat de uşurinţa cu care am publicat un astfel de text.

Despre ce e vorba, în definitiv? Părerile d-lui Valeriu Rusu despre Eminescu şi receptarea operei lui în ţară şi (mai ales) în străinătate cad în responsabilitatea profesorului de la Aix-en-Provence. Nu le împărtăşesc, lucru probabil ştiut de către dl Rusu, presupunînd că mi-a citit (eventual, cu mai mare atenţie decît am făcut-o eu în ce-l priveşte!) ed